Nicholas

Eric

-Puteti toti sa nu mai tipati? Nu rezolvam nimic daca vorbim unii peste altii!

Incerc sa le acopar urletele persoanelor din jurul meu. Pur si simplu cand au descoperit cadravul lui Nic in camera de depozitare, au luat-o cu totii razna.

-Ma acuzati pe mine fara a avea vreo dovada. Puteti sa scapati de mentalitatea asta invechita ca daca un om este imbracat in negru este automat satanist? George, bad bay-ul liceului, pasionatul de geci de piele si tutun, este pus la colt de restul grupului. Rucsandra este singura care si-a pastrat calmul si incearca sa-i calmeze pe Dan, Sara si Olivia.

Cand spiritele incep sa se calmeze si vocile ajung la un volum acceptabil, ma ridic in picioare pe masa de cafea din living si incerc sa ma uit in ochii fiecaruia.

-Oameni buni, daca incepem sa ne aruncam vina de la unul la altul, nu ajungem nicaieri. Isi aduce vreunul dintre voi aminte cand l-a vazut ultima oara in viata si cu cine era Nic la petrecere?

Toti se uita in pamant si cad complet pe ganduri. Sar pe podea si scot din sertarul mesei jurnalul tatei si stiloul cu penita primit in dar de ziua lui.

-Haideti sa punem pe hartie tot ce stim pana acum. Care erau prietenii lui Nic? Cu cine a venit la petrecere?

-L-am vazut intrand pe usa cu o tipa roscata si cu un bax de bere in mana. Nu am recunoscut-o pe fata, deci presupunem ca nu e din liceul nostru. Sara isi da parul blond dupa umeri, intr-un semn specific ei de "i know it all".

-Olivia, stii cumva cine era? Ai vreo idee cu cine mai umbla curvarul ala? George o fixeaza cu privirea pe prietena mea cea mai buna, dar aceasta isi tine ochii in pamant, refuzand sa vorbeasca de cand a intrat in camera de depozitare.

-Eric, e clar ca nimeni nu e in stare sa puna lucrurile cap la cap acum. Haide sa asteptam pana trece furtuna de zapada si vor fi reparate caile de comunicatii si dezapezite drumurile. O sa luam legatura cu restul persoanelor care au fost la petrecere, o sa anuntam politia si nu ne vom crede noi Sherlock Holmes. E viata reala, Eric! Nic e mort! Sara ajunge mult prea aproape de fata mea cand aproape ca scuipa cuvantul mort si iese vijelioasa din sufragerie.

-Hai ca stim sa ne organizam! Urla Dan in timp ce tranteste usa de la garaj in urma lui.

George are in continuare privirea fixata pe Olivia, Rucsandra sta relaxata pe fotoliul alaturat semineului si se joaca cu cenusa din el, iar eu ma intrem cum naiba am ajuns in situatia asta cu ultimele persoane cu care mi-as fi dorit sa o traiesc.

-Eric, putem vorbi ceva in privat? George, de data asta, ma fixeaza pe mine cu privirea si imi face semn spre usa de sticla glisanta a bucatariei. Imi dau seama ca nu asteapta un raspuns, atunci cand se ridica si o ia inaintea mea. Intra in bucatarie si ma asteapta si pe mine inainte de a inchide usa complet in spatele meu. Il vad cum isi pocneste degetele in timp ce se sprijina de blatul de marmura alba.

-Eric, nu as vrea sa afle toti, dar eu am nevoie de pastile. Nu il las sa termine propozitia, pentru ca ignoranta lui imi face sangele sa clocoteasca.

-Serios, George? In situatia actuala, in care prietenul tau cel mai bun e mort in camera de alaturi, tu imi ceri droguri? Stiam ca te doare-n cur de toate persoanele, dar nu credeam ca ai ajuns in halul asta, George!

Vad pe fata lui o privirea foarte confuza si urmatoarea miscare e sa lase capul in pamant. Iau semnul asta ca un semn de rusine, un semn prin care arata ca ce tocmai a scos pe gura e gresit si in viziunea lui.

-Nu mai eram prieteni! Si ai face bine sa ma asculti pana la final! Privirea si postura rusinata dispar si le iau locul furia si pumnii inclestati pana i se albesc articulatiile. Am diabet, tampitule! Diabet tip 2. Am nevoie de medicamente zilnice si nu le am pe ale mele. Nu se intampla sa ai prin casa ceva?

Acum eu sunt cel rusinat si cu capul in pamant. Nu pot sa cred ca am banuit ca urma sa-mi ceara droguri. Dar ce mi-a cerut pare si mai greu de dus in situatia actuala.