Sacrificiu și prietenie

16. Side business

După ce am terminat înghețata, am plecat spre hotel. Am mers în liniște, dar nu era o liniște stânjenitoare. Totul era normal, de părcă ne-am fi știut de când lumea și pământul. Eram ca doi prieteni vechi ce s-au revăzut după mult timp, dar nimic nu se schimbase între ei. Am condus-o pe Sophie până în fața ușii camerei sale, iar după am urcat din nou în lift și am mers în camera mea și a lui Scott. Când am ajuns, am găsit camera goală. Ori e încă cu Stark ori s-a apucat să falsifice diamantul. Casc și realizez că diferența de fus orar începe să își facă simțite efectele. Îmi dau jos sacoul și cravata, îmi deschid primii nasturi ai cămășii și mă trântesc cu burta pe pat. Este atât de confortabil! O să închid ochii cinci minute.

Mă trezesc brusc. Realizez că am dormit ceva timp, având în vedere că afară se întunecase. Mă uit la ceas și văd că nu e așa târziu precum aș fi ghicit. Era ora șapte seara. Mă întind puțin și merg spre geam. Mă razem de un perete și îmi încrucișez mâinile la piept. Toate luminile orașului erau aprinse, iar priveliștea îți tăia respirația. Parisul își merită toate laudele și complimentele primite, nu dezamăgește absolut deloc. Îmi amintesc că într-o seară, din vacanța de aici cu Eva, am urcat pe acoperișul hotelului la care eram cazați și pur și simplu am stat îmbrățișați și am privit luminile orașului. Îmi amintesc cum o țineam la pieptul meu, îmi amintesc respirația ei regulată, îmi amintesc mirosul ei dulce și îmi amintesc acel moment de parcă ar fi fost ieri, deoarece, atunci, stând deasupra tuturor, am realizat că nu voi putea vreodată iubi pe altcineva așa cum o iubesc pe ea. Atunci am realizat că iubirea adevărată există cu adevărat, dar tot în acel moment, toată ființa mea a fost cuprinsă de o frică inimaginabilă de a o pierde. Am strâns-o mai tare în brațe, încercând să mă conving că vom trăi fericiți împreună și că toate grijile mele sunt nefondate. Ea avea să mă iubească tot restul vieții ei, iar eu aveam să o iubesc tot restul vieții mele și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. A știut imediat că ceva mă deranja și și-a fixat ochii albaștrii pe ai mei și mi-a zis:

- Adam, orice gând negru ți-ar trece prin gând, orice temere ai avea, vreau să știi că eu te iubesc și voi fi alături de tine de fiecare dată.

- Mi-e frică că te voi pierde într-o zi, i-am spus.

- Nu plec nicăieri, mi-a spus și mi-a zâmbit în cel mai sincer mod posibil. Niciodată nu voi fi departe de tine. Oriunde ai fi, voi fi aproape, promit.

Simțeam golul cauzat de lipsa ei din nou. Era ca și cum cineva și-a înfipt mâna în pieptul meu și mi-a smuls inima afară, iar tot ce a mai rămas din mine se chinuie să moară mai repede pentru a putea fi, poate, printr-o minune, reunit cu ceea ce lipsește, ceea ce a fost luat fără voie din mine.
Dorul și durerea cauzate de absența Evei au fost diminuate în ultimul timp, dar așa a fost mereu. Am o perioadă mai bună, după care mă lovește din plin depresia. Sophie m-a făcut să uit de tot pentru o perioadă. Timpul petrecut cu ea mi-a adus puțin aminte de entuziasmul și optimismul Evei.

Îmi îmbrac paltonul, îmi iau cheia de la cameră și portofelul și plec în căutarea unui magazin non-stop. Ies din hotel și mă uit atât în stânga cât și în dreapta, încercând să mă hotărăsc în ce parte să o iau. O iau spre dreapta. Am găsit un magazin, din fericire, la o distanță mică de hotel. Intru înăuntru și caut raftul cu băuturi alcoolice. Îl găsesc în fundul magazinului și iau o sticlă de wiskey la întâmplare. O plătesc și merg înapoi la hotel. În loc să merg în camera mea, mă opresc un etaj mai jos și merg până în fața camerei Sophiei. Bat de trei ori la ușă și aștept un răspuns. Ușa se deschide, iar Sophie rămâne surprinsă de apariția mea. Ridic sticla și o întreb:
- Vrei să bei cu mine?
Se uită confuză la mine la început, dar se dă într-o parte a ușii și îmi face semn să intru. Camera ei nu era foarte diferită de a noastră. Pereții au o culoare neutră, patul este mare și frumos aranjat, iar lângă un geam are o măsuță mică rotundă și două scaune, de o parte și de alta a acesteia. Așez sticlă pe măsuță și îmi dau paltonul jos.
- Deci, vrei să vorbești despre ce te deranjează? Mă întreabă Sophie.
- Nu chiar, nu.
- Bine atunci, te întreb altfel. Ce te face să vrei să bei?
- Nu am mai băut wiskey de ceva vreme și am zis că poate vrei și tu, mint cu nerușinare.
- Dacă vroiai să bei wiskey, te-ai fi dus la barul hotelului și ai fi comandat un pahar, nu ai fi ieșit și cumpărat o sticlă întreagă.
- Uite, spun, nu sunt în cea mai fericită stare de spirit. Dacă e să beau, vreau să o fac cu cineva în apropiere pentru a nu întrece măsura. Dacă vrei plec, nu e nici o problemă.
- Nu vreau să pleci, vreau să îmi spui ce te deranjează, poate te pot ajuta cumva.
- Nu ai cum să mă ajuți.
- Nu ai de unde ști! Încearcă-mă, mă provoacă.
Iau sticlă de pe masă și o deschid. Iau o gură zdravănă, iar în gură îmi rămâne gustul ce îmi plăcea poate prea mult.
- O să îmi treacă, lasă, îi răspund.
- Dacă nu încerci să îți rezolvi problemele, ele nu o să treacă. Ignorând ceea ce te preocupă, nu faci nimic altceva decât să amâni ceva ce va trebui odată și odată să înfrunți, îmi spune, dar nu știe despre ce e vorba.
- Nu vei înțelege, nu are rost, zic și iau încă o gură din bourbon.
- Nu ai de unde să știi asta, spune din nou puțin enervată.
- Dar nu am nevoie să înțelegi sau să mă asculți sau să încerci să îmi arăți că îți pasă când de fapt nu o faci. Vreau doar să.... Știi ceva, nu mai contează. Voi pleca.
- Nu! Spune hotărât. Nu pleci nicăieri în starea în care ești! Nu pleci până nu îmi spui ce ai!
De ce i-aş spune de Eva? Nu vreau să o fac. Cel puțin nu încă, abia am cunoscut-o. De ce îi pasă? Dar asta e, nu îi pasă cu adevărat. Nu are de ce să îi pese. Dacă îi spun atunci va începe să se uite la mine cu milă, de parcă nu voi fi în stare să fac nimic și va încerca să mă facă să mă simt mai bine sau mai rău, va încerca să mă convingă că a trecut atâta timp de la moartea ei încât ar fi cazul să trec peste și să găsesc pe altcineva. Nu vreau aia. Vreau doar să mă lase să sufăr așa cum am făcut-o și până acum.
De ce am venit aici de fapt? Am fost parcă atras de ea, de dorința de a o vedea. Poate am crezut că ea mă va face să uit din nou pentru puțin.