Sacrificiu și prietenie

17. I've given all my love to you

- Ar fi cea mai mare tâmpenie să mergem în mijocul nopții să furăm diamantul! îmi spune Sophie pe un ton nu tocmai calm.

- Dar nu putem merge nici la ora șase! Cineva ar putea rămâne acolo în plus. Și ce faci cu cei de la securitate? În perioada aia se schimbă turele deci o să fie și mai mulți oameni în zonă.

- Dar pe timpul nopții o să fie mai vigilenți pentru că toată lumea se așteaptă ca cineva să încerce să îl fure. Nimeni nu se așteaptă ca diamantul să fie furat pe timpul zilei. Se presupune că noaptea e cea care e plină de pericole, spune enervată. 

De două zile ne contrazicem la fiecare detaliu al planului. Dacă la început am fost de acord imediat, acum suntem departe de așa ceva. Durează cel puțin 30 de minute să ne hotărâm la un singur detaliu. Un amărât de detaliu! E atât de încăpățânată, simt că o să îmi pierd mințile în curând din cauza ei. Scott e plecat mare parte din zi nu știu unde să facă copia diamantului, iar Julien e încă în New York, deci suntem doar noi doi toată ziua, certându-ne și contrazicându-ne non-stop. 

- Toate jafurile au loc noaptea pentru că e cea mai potrivită perioadă a zilei în care să furi ceva și să nu fi văzut de jumătate din populația Parisului! îi răspund la fel de enervat.

- Ești îngrozitor! stigă. Nu mai suport să stau aici! spune și pleacă nervoasă, trântind ușa camerei în urma ei.

Tocmai a plecat? Nu pot să cred! Nu poate pleca așa pur și simplu în timpul unui conflict. Nu îmi pasă că nu mă mai suportă, trebuie să terminăm de pus la punct planurile. Și când credeam că nu este posibil să mă enerveze și mai tare, pleacă. Grozav! Îmi trec mâna prin păr nervos și pornesc după ea. Ajung la ușă, pun mâna pe clanță, dar un gând mă oprește. Oare ar fi mai bine să o las puțin în pace și să o caut mai târziu? Să o las să își pună gândurile în ordine și să își dea seama că am dreptate? Decid să nu o caut în următoarea oră, iar dacă nu dă nici un semn, plec după ea.

Mă plimb dintr-o parte în alta a camerei și aștept. Mă uit la ceas și văd că au trecut doar zece minute de când a plecat, dar se simte de parcă ar fi trecut ore. Nu mai pot aștepta, plec după ea. Ajung în fața camerei sale și bat la ușă. Nimic. Bat din nou. Nimic iar. Poate e jos la barul hotelului sau la restaurant. Intru în lift și apăs butonul pentru parter. Ajuns jos, cercetez încăperea cu ochii, dar nu e nicăieri. Acum încep să îmi fac griji pentru ea, nu e sigur să umble singură pe străzi în întuneric.

Mă întorc înapoi la etajul camerei ei și bat din nou la ușă. Poate nu a plecat, poate nu m-a auzit prima dată. Nu primesc nici un răspuns. Îmi scot telefonul din buzunar și o sun, dar ce să vezi, nu răspunde. Mă așez jos, lângă ușa camerei ei și aștept. 

A trecut o oră de când stau după ea să se întoarcă. Pe unde umblă? Nu îmi place s-o știu singură noaptea pe străzile Parisului. Aș pleca după ea, dar ar putea fi oriunde, nici nu știu unde aș putea începe să o caut. Nu am mai fost niciodată într-o situație asemenea. Eva nu pleca niciodată dacă ne certam. Stătea și țipa la mine și de vreo două ori a și spart câte o lampă. Nu mă lăsa până conflictul nu era rezolvat. Cred că acesta  a fost și unul din motivele care ne-au legat atât de tare unul de celălalt. La începutul relației noastre am făcut o promisiune: fiecare va zice ceea ce simte, când o simte. Această sinceritate ne-a ajutat să evităm multe neînțelegeri și am avut o relație sănătoasă din cauza ei. Nu au existat perioade în care să nu vorbim și să ne ignorăm, iar Eva nu se aștepta ca eu să îi citesc gândurile și să știu de fiecare dată ce o supăra, îmi spunea direct ceea ce o deranja și făceam tot posibilul să o fac fericită din nou, pentru că dacă ea era fericită și zâmbea, atunci scopul meu de pe pământ era îndeplinit.