Iubire blestemată

Capitolul 7

      Își lasase privirea în jos plângând,copilul murise acum două ore.Rasia înțelesese că el era bolnav și va muri,ajungând într-un loc mai bun.
      Jacqueline îl privise vinovată pe Ares care doar o privea nervos.Era furios pe ea însă nu îndrăznea să o lovească.
        Avea noroc că nimeni nu știa că furase acel copil pentru că altfel el trebuia să o pedepsească în fața tuturor.
      Rasia îi luase apărarea în fața comandantului spunându-i că încă este un copil însă Ares nu dorise să o asculte.
– Ce ar trebui să îți fac? întrebase dărâmând un scaun.Spune-mi! Țipase el strângându-i l maxilarul într-un mod brutal.
     Copila își întorsese capul suspinând însă comandantul dorea să îl privească.
– E-eu...Se bâlbâise copila printre suspine.Am crezut că va trăi, suspinase și îl privise.
       Bărbatul se lovise de ochișorii ei în lacrimi și furia lui se evaporase,lăsând în urma ei doar dezamăgire.
– M-ai dezamăgit, șoptise el peste buzele ei.
      Copilul murise în brațele ei,iar ea se simțea atât de vinovată.
       Se ridicase și ieșise pe ușă lansând-o singură.Copila izbucnise în plâns și strânsese în brațe o pernă,se simțea atât de vinovată.
       Rasia îl prinsese de mână pe Ares înainte ca el să intre în odaia sa.
– Ai susținut-o! Mârâise el destul de iritat.
      Femeia dăduse negativ din cap și oftase,se vedea că Ares era foarte supărat.
      Asta înseamnă că Jacqueline era foarte importantă pentru el.
– Eu nu am știut că luase copilul, spusese ea privindu-l.Ares ne știm de mici,nu aș face niciodată ceva fără ca tu să știi, continuase ea.
       Și ea sperase ca fiul lor să trăiască și poate nu ar fi trebuit să spere pentru că acum dezamăgirea și tristețea din sufletului ei era mult mai mare.
– Jacqueline încă este o copilă, șoptise ea cu greu.Ar trebui să înțelegi de ce a făcut acest lucru, continuase femeia.
       Își așezase mâna pe obrazul lui și îl mangăiase.
– E o copilă a greșit și merită să o ierți, spusese ea serioasă.Gândește-te că acum se simte vinovată pentru că fiul nostru a murit, șoptise ea având lacrimi în ochii.
       Știa și el că Rasia sufera și urla în interiorul ei,dar nu o arăta.
– Și eu am fost ca ea, șoptise din nou iar el aprobase din cap.Dar fratele tău mi-a arătat lumea lui în care nu mă puteam opune, spusese ea amar.
       El nu avea să o lovească și să o rănească pe Jacqueline ca să înțeleagă în ce lume trăiește.
– L-am iubit pe fratele tău,iar când el a murit o parte din mine a murit odată cu el, șoptise și lăsase câteva lacrimi să îi păteze obrajii.M-ai protajat Ares și nu ai cerut nimic în schimb după moartea soțului meu, continuase femeia.
      El îi dăruise o fiica și un fiu dar fiul ei murise și rămăsese doar cu fiica ei pe care o v-a proteja cu prețul vieți ei.
– Sper ca tu și Jacqueline să aveți o fiică, spusese femeia rezmându-și fruntea de pieptul său.
       Comandantul îi mangăiase ușor spatele alinândui durerea într-o oarecare măsură.
– Nu voi fi în stare să mă lupt cu ea pentru copil, șoptise și el.
      Femeia zâmbise.Știa că avea sentimente puternice față de aceea micuță fetiță.
– Atunci nu te lupta și speră și tu că vei avea o fiică nu un fiu, spusese femeia îndepărtându-se de el.Are nevoie de tine Ares, continuase ea și îi sărutase obrazul.
        Bărbatul îi sărutase fruntea,iar femeia îi șoptise noapte bună și plecase.Lăsându-l pe bărbat singur și îngândurat.
        Poate că micuța Jacqueline încălcase una din cele mai importante legi însă făcuse asta cu bună intenție.
         Trimisese un soldat să o aducă în odaia lui.Comandantul se așezase pe pat așteptând-o.
        Jacqueline îi v-a mânca sufletul.
        Când ea intrase în odaia lui o privise atent.Ochii ei încă erau umezi,se ridicase și îi apucase bărbia.
– Îmi pare rău că fiul tău a murit, șoptise ea privindu-l.Dar nu îmi pare rău că l-am luat înainte să fie ucis la porunca ta, continuase și îl privise cu sfideală.
       Oh,cât de mult adora încăpățânarea ei...
       Îi mângâiase ușor obrazul umed,degetul lui mare îi mângâise buza de jos.
– Dacă îmi mai încalci o regulă fii sigură că va exista și o pedeapsă, spusese el și își așezase o mână pe talia ei.
        Nasul lui îi mangăiase ușor obrazul și o împinsese.Jacqueline căzuse în pat,iar el se așezase deasupra ei.
– Ares, suspinase copila.Dă-te de pe mine! Spusese nervoasă.
       Bărbatul își lipise buzele de ale ei și le sărutase blând și adânc,pasional și lent.
        Copila suspinase când îi așezase piciorul pe spatele său.
– Asta e pedeapsa? întrebase gemând ușor când îi mușcase pielea gâtului.
        Își lăsase capul pe spate când el începuse din nou să îi sărute gâtul,savurând,fiecare părticică din pielea gâtului ei.
         Mâna lui coborâse ușor pe trupul mic și încins a tinerei femei.Îi ridicase ușor rochia pe coapse,iar mâna lui îi mangăiase ușor feminitatea.
– Nu, mârâise.Nu asta e pedeapsa, continuase bărbatul și îi desfăcuse ușor șnurile ce îi țineau rochia.
    Mâinile ei micuțe îi mângâiase ușor spatele și gemuse adânc când Ares o pentrase ușor cu un deget.
– Stai, șoptise ea răgușită.Promite-mi!Șoptise din nou și îi strânsese în brațe.
      Bărbatul îi dezgolise trupul dându-i jos rochia și aruncând-o undeva prin odaie.
– Jacqueline! mârâise comandantul.Nu îți promit nimic, continuase bărbatul dur făcând-o să suspine.
      Își așezase mâinile pe pieptul lui și îl îndepărtase.
– Niciodată dar niciodată nu o să îmi iei copilul, spusese ea și încercase să se ridice.
       Bărbatul îi prinsese mâinile deasupra capului,imobilizând-o.
      El era nervos,iar ea era încăpățânată.Încăpățânată ca un catâr și totuși asta îl făcea să se întărească mai mult.
– Jură și niciodată nu am să îți mai ies din cuvânt, șoptise ea iar bărbatul mârâi nemulțumit.
       Nu îi putea îndeplini toate dorințele...