Dragoste | Dramă | Ficțiune adolescenți
Când ești prizonier în infern, nu-ți rămâne decât să-l conduci.
Heba nu cunoscuse niciodată o altă formă de fericire, în afară de cea pe care i-o aducea iubitul ei.
Clipa în care acesta moare î...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ochii îmi obosesc în timp ce îl privesc. Imaginea cu el e ceva ce aș putea să analizez ore în șir, fără ca măcar să ajung să cunosc în detaliu trăsăturile lui. Zaà are irisurile negre, un negru intens, de o întunecime care te înfioară, în timp ce buzele sunt de un roz pal, dar irezistibil. Sprâncenele nu sunt foarte groase, însă genele se găsesc a fi interzis de lungi. Părul îi cade pe frunte, făcându-l să pară mai tânăr. Are o gropiță în obraz care mă ademenește de fiecare dată, se accentuează când vorbește sau râde. I se potrivește perfect.
Chipul lui Zaà e exact ca o hartă pe care încerci să o descoși, ca să poți ajunge la comoară. În cazul acesta, rutele sunt mult mai încurcate, iar comoara imposibil de atins.
Asta nu înseamnă că nu sunt rănit.
Cuvintele lui ard prin mine. Am știut. Încă de la început, când l-am întâlnit în spital, am știut că ascunde multe. I-am simțit durerea. Când i-am zărit pentru prima oară privirea pierdută și goală, am intuit că Zaà Varewn e un băiat nevinovat captiv în singurătatea vieții. Așa ca mine.
Intensitatea destăinuirii sale îmi trezește teama în moduri pe care n-aș putea să le explic nici într-o mie de vieți. Simt cu toate forțele că povestea lui are mult mai multe adâncituri și părți întunecate decât se vrea a crede.
Pe chipul său se mai citește încă ceva, un lucru care m-a distrus pe mine și continuă să o facă, să-mi sape în suflet și să ia tot ce e acolo, tot ce a mai rămas.
Trecut.
Și oricât de tare m-a îngenunchiat trecutul meu, am sentimentul că trecutul lui Zaà l-a răpus în așa fel încât să nu se mai ridice vreodată.
— Cineva mi-a spus cândva că durerea va dispărea atunci când vei învăța să trăiești cu ea.
Am simțit o nevoie de neînduplecat de a împărtăși cu el fraza care m-a salvat de atâtea ori pe mine. Îi observ reținerea din vedere, modul în care strâmbă din nas, lăsând mai apoi vârful limbii să-i umezească buzele.
— Durerea nu dispare, îmi zice calm. Se ascunde ca o afurisită în cel mai adânc loc din suflet, singurul care mai e liber, te face să crezi că ești bine, că ești vindecat, iar apoi se revarsă în întregul organism. Acaparează tot în calea ei, ca o menghină. E ca un nenorocit de mecanism, iar partea cea mai nasoală e că nu te vindeci niciodată.
Îl ascult tăcută, nefiind capabilă să procesez cu exactitate tot ceea ce-mi zice. Privirea îi e tulbure, încărcată, neliniștită. Nu reușesc să înțeleg ce ar fi putut să-l rănească atât de tare, cât să aibă acest efect asupra lui, să-l facă să creadă cu tărie că durerea e imposibil de învins.
