Dragoste | Dramă | Ficțiune adolescenți
Când ești prizonier în infern, nu-ți rămâne decât să-l conduci.
Heba nu cunoscuse niciodată o altă formă de fericire, în afară de cea pe care i-o aducea iubitul ei.
Clipa în care acesta moare î...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Întunericul cuprinde întreaga stradă, luminată acum doar de farurile mașinii. E o atmosferă rece de toamnă. Șoseaua e umedă și parbrizul continuă să fie învăluit de picăturile repezite de ploaie. Un fulger despică cerul, înfiorându-mă preț de o clipă.
Mă întind spre radio și las prima piesă din playlist să se audă în mașină, ca să mă liniștească. O dau mai tare, e una din piesele mele favorite. James Arthur e un artist cu adevărat talentat. Îmi întorc capul spre Naron, fredonând versurile de început. Îmi zâmbește cald, asigurându-mă că suntem în siguranță și că furtuna nu are de ce să mă sperie.
Știe prea bine cum să mă calmeze. Nu mi-e teamă totuși de puțină ploaie, mai ales că el e cu mine. Protectorul meu. Strig cuvintele din cântec, iar surâsul lui colorat se face auzit peste zgomot.
"Then you smiled over your shoulder For a minute, I was stone-cold sober I pulled you closer to my chest And you asked me to stay over I said, "I already told ya I think that you should get some rest"."
— Ești talent pur, scumpo, face mișto de mine.
— Cel puțin eu cânt, îi zic. Cântă și tu, haide, îl provoc amuzată.
Strâmbă din nas, dar apoi începe să fredoneze alături de mine. Are o voce frumoasă, timbrul e puternic și vibrează pe cuvinte. N-am de gând să-i dezvălui asta, are oricum un ego prea mare, să i-l hrănesc ar fi ultima bucată din puzzle.
Îmi arunc privirea pe fereastră, mașinile gonesc cu viteză prin ploaie. E aglomerat, cu toate că e mijlocul nopții. Serile de sâmbătă sunt întotdeauna cele mai pline. Cu toate astea, automobilul roșu din fața noastră se deplasează destul de lent, comparativ cu celelalte, iar Naron e un maniac înfocat al vitezei.
— Cred că glumești, spune și mă opresc din cântat.
— Ce-i?
— Nu știu cine conduce mașina aia, dar sunt convins că are mai puțin de optzeci la bord.
Scutur din cap, amuzată. Știam că-l enervează. Se grăbește să intre în depășire, accelerează mai mult, intrând pe cealaltă bandă. Un alt fulger luminează cerul, ploaia s-a întețit și mai mult în ultimele minute. Ștergătoarele risipesc apa de pe parbriz, însă vederea tot e redusă.
— Ce vreme nasoală.
Nu-mi răspunde. Vocea lui James Arthur îmi captează întreaga atenție. Ador cântecul ăsta. Mă face întotdeauna să mă gândesc la mine și la Naron. E ca și cum a fost scris special pentru noi. Inima mi se umple la acest gând. Îl iubesc atât de mult. N-aș putea să iubesc pe nimeni altcineva, în nicio altă viață.
