Demonul din interiorul meu

Nu, tu!..

Continuam să conduc, iar drumul părea a deveni din ce în ce mai lung. Simţeam cum mă pierd, cum toată puterea mea se făcea pulbere. Mă săturasem de tot şi de toate, abia mai faceam faţă şi acum am dat şi de lucrurile astea..Mă simţeam atât de folosită şi de trădată încât îmi venea să blestem toţi morţii, dar cu ce m-ar fi ajutat toate astea?Dacă eram eu vinovată? Dacă cumva e totul în imaginaţia mea, şi pur şi simplu oluasem razna? Era cam singura explicaţie logică.

Nici nu ştiu de ce mă mai afectau toate aceste obiecte şi de ce dracului plângeam. Probabil nu sufeream din cauza pierderii, probabil eram deja mult prea dezamăgită şi simţeam că orice variantă de poveste pe care o auzeam era o simplă născocire pentru a fi indusă în eroare şi de a obţine ceva de la mine. Deja uram peste cap toată chestia asta cu salvatul lumii şi Merlin de care nici nu ştiu cu certitudine că există, încât am început să îmi urăsc propria existenţă. Încercam să mă îmbărbătez şi să mă gândesc că în cateva zeci de minute ajung şi eu la casa mea părintească unde speram să primesc răspunsuri şi eventual puţină încurajare, dar simţeam în interior cum se poartă un război. Simţeam cum toate speranţele mele se prăbuşeau şi îmi venea să mă izbesc cu maşina de primul copac pe care îl vedeam, dar oricât de aiurea mă simţeam, ştiam că eu nu cedez atât deuşor. Ştiam care îmi sunt limitele şi desigur voiam să ies învingătoare în tot, aşa că mi-am şters lacrimile şi m-am calmat încetu' cu încetu'. Eram după cum imi spunea prima persoană pe care am iubit-o; o antiteză perfectă.

Mereu îmi spunea că puterea pe care o aveam nu avea ca sursă simplul fapt că nu mă temeam; pur şi simplu ştiam să am grijă de propria persoană. Era singura persoană care putea înţelege faptul că devenisem atât de "rece" încât nimic nu mă mai ''mişca'', absolut nimic, şi nu era din cauza unor relaţii încheiate cu persoane pe care nu voiam să le pierd sau pur şi simplu prietenii false. Pur şi simplu dezamăgirea pe care o simţeam frecvent m-a făcut să realizez că cel mai mult dintre toţi şi toate contez eu, ceea ce voiam pentru mine, ce simţeam şi ce voiam să simt. Nu credeam că voi ajunge aşa vreodată, nimeni nu se aştepta ca atâţia tineri să se schimbe de pe o zi pe alta în rău, alţii în bine ce e drept, dar în număr mai mic. Îmi era dor de el, de simpla prezenţă care facea ca totul să fie mai uşor, de afecţiunea pe care mi-o oferea, de înţelegerea şi ajutorul pe care mi-l acorda mereu. Era ca un poet pentru mine, deoarece mereu reuşea să surprindă esenţa în tot, mult mai uşor decât mine şi tot ce era negru, prindea o culoare veşcnic schimbătoare. Desigur că nu se transforma totul într-o sublimă nuanţă de roz, dar pastelurile întunecate îmbrăcau fiecare fărâmă de durere, amintire neplăcută şi dezamăgire, într-o cochilie plăcut colorată şi mai uşor de acceptat. Cu toţii ştim că pentru a trece peste răul făcut, trebuie întâi de toate să accepţi că s-a întâmplat, să nu mai cauţi scuze, să te împaci cu ideea. Asta am făcut mereu, chiar şi când el a "plecat".

În interiorul meu se purta un razboi mai tenace ca cele precedente. Ştiam că acum sentimentele mele erau amplificate şi că dacă mă lăsam dusă de val ajungeam să fiu codusă de ura pe care o simţeam în ziua în care am realizat că il pierdusem. Uram faptul că el, tocmai el, a trebuit să păţească asta şi nu mi se părea drept ca cineva să mi-l ia din cauza unei prostii de substanţă.

În sfârşit, ştiam că acest "overthinking" nu aduce niciodată ceva bun, aşa că a fost nevoie să revin la realitate şi să tratez problema ca un om matur, aşa că odată ajunsă acasă, am luat cufărul şi m-am îndreptat spre uşa casei cu o usoară timiditate. Eram emoţionată ce e drept, dar după câteva minute de stat pe treptele din faţa uşii, mi-am făcut curaj, m-am ridicat în picioare, m-am scuturat pe haine şi m-am decis să bat la uşă. Însă, exact în acea secundă uşă s-a deschis, iar din spatele ei ieşea la iveală un păr lung blond, uşor ondulat care acoperea mai bine de jumătate din corpul subţirel al mamei mele. Îmi părea a fi un înger lipsit de aură, aşa palidă şi slăbuţă, dar totuşi plină de forţă. Îmi lipsise mult şi faptul că o revedeam în aceste momente critice era cam tot ce aveam nevoie pentru a fi mai bine.