Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 2

Cuvintele mi s-au învârtit in cap pe parcursul ședinței. Ar fi inutil să spun că am înțeles ceva din tot ce s-a vorbit. Singurul lucru care mi-a atras atenția a fost oferta pe care ne-au făcut-o investitorii din India.

Bineînțeles că înțelegerea a picat. Nu o să mă complic nici eu, nici Nicklas cu parteneri ce nu au de gând să se ridice la nivelul așteptărilor noastre sau să ne ia munca în serios.

Stau întins pe scaunul de la birou când ușa începe să se deschisă lent. Nicklas își vâră capul înăutru și îmi aruncă un zâmbet suspect.

— În seara asta te așteptăm la cină, la noi, o scânteie se aprinde în ochii lui.

— La voi!? Lara mă detestă. Nu vin! mă cufund mai adânc pe scaun.

— Lara nu te detestă. Detestă situația în care vă aflați tu și prietena ei, depărtează ușa mai mult și faci pași înăuntru. Era încântată să te avem la cină. Nu o dezamagi.

Pufnesc în ras. Cam târziu pentru dezamăgiri.

— Lara m-a făcut nenorocit fără suflet, îmi dau ochii peste cap și continui să rad.

Nicklas începe să scuture din cap. Știe că am dreptate. De când am părăsit-o pe Edaline, Lara mă urăște, dar mă suporta în viața lor doar de dragul lui.

Oricum ar fi, m-am obișnuit. Si eu mă urăsc.

***

Trag ultimul fum din țigara apoi arunc chiștocul undeva printre florile frumos îngrijite.

Știu, sunt un derbedeu. Îi dau Larei un motiv în plus să mă deteste.

Bat de trei ori în ușa din fata mea și aștept. Nici acum nu știu de ce am fost de acord să vin în seara asta la cina lor. Mă las prea ușor convins de Niklas.

Ușa se deschide cu un scârțâit specific, iar ochii mari ai Larei încep să mă analizeze.

— Ar trebui să faceți ceva cu balamalele astea, încerc să fac o glumă nedorită.

— Bună și tie, se chinuie Lara să spună, dorind să para amabilă.

Își stoarce un zâmbet și mă poftește înăuntru. Ma anunța că Nicklas este în birou, având o convorbire importantă, iar ea trebuie să se întoarcă in bucătărie să termine de pregătit mâncarea.

Ma fac comod pe canapea și încep să schimb programele de parca sunt la mine acasă. De fapt, canapeaua asta și cu mine suntem vechi camarazi.
In nopțile in care încă căutam motive să mă agat de viața, aici îmi suspinam durerea, cu Nicklas lângă mine.

Când m-am mutat in Spania am stat o perioada aici, pana când am reușit să mă adun. Pana am reușit să suport singurătatea. Abia atunci am realizat că cel mai chinuitor sentiment pentru un om este sa se simtă străin de el însuși.

Așa ma simțeam eu. Nu mai recunoșteam nimic din mine, iar viața mea, părea o realitate alternativă. Mi-a luat mult pana sa accept ca asta sunt, iar asta este viața mea.

Ușa biroului lui Nicklas se deschide undeva in dreapta mea și îmi arunc ochii spre el, butonând încă telecomanda fără interes.

— Bună străine, îmi face semn din cap și se așează lângă mine. Am câteva vesti.

— Bune? Rele? ridic o sprânceană spre el.

— Depinde de tine. Trebuie să meargă unul din noi la Londra, pentru o lună. Directorul executiv a avut un accident și nu are cine să îl înlocuiască. Iar eu aș avea mare nevoie să mergi tu.