Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 30

O lumină albă, puternică mă izbește din plin. Încerc să deschid ochii, dar pleoapele-mi cad grele. Privirea îmi este încețoșată și strâng puternic din ochi.

Dau să mă mișc, dar îmi este imposibil. Tot corpul mă doare îngrozitor. Gem înfundat și reușesc să deschid ochii, într-un final. Ce se întâmplă și de ce mă simt atât de îngreunat?

O mână caldă se lipește de brațul meu și dau să mă feresc, dar nu cred că pot. Fac ochii mari, iar vederea îmi devine mai clară. In jurul meu este totul alb și mirosul de alcool sanitar și medicamente îmi întoarce stomacul pe dos. Ceva rece mi se strecoară în venele din braț și mă strâmb.

— Bine ai revenit la noi, domnule Evans, o voce necunoscuta îmi atrage atenția.

Femeia din stânga mea este îmbrăcată in uniformă de asistenta. Vreau sa întreb ce se întâmplă, dar nu reușesc să accentuez niciun cuvânt. Mă strâmb când ma lovesc de incapabilitatea de a vorbi.

— Nu te obosi. Medicamentele își vor face efectul in scurt timp, ai puțină răbdare. Ai fost in comă cinci săptămâni, deci va dura puțin până îți vei recapătă puterile. Soția ta se va întoarce în scurt timp.

În mintea mea se derulează fiecare cuvânt cu încetinitorul. Comă? Ce naiba se întâmplă aici? În ce vis am căzut de data asta?
Nu apuc să mă dezmeticesc că ușa este izbită de perete, în salon intrând val-vârtej Michael. Pe chip i se citește oboseala, pare epuizat. Dar nu fizic. Pare extenuat psihic.

— Domnule, trebuie să faceți liniște, nu puteți intra așa! Suntem totuși într-un spital! îl cearta femeia care continua să îmi facă tratamentul intravenos.

Accentul ei mă derutează. Nu pare să aibă accent britanic.

— Olga, scumpo, când ți se trezește fratele din morți, cam uiți să mai păstrezi liniștea.

Michael se apleca spre mine și începe să mă pipăie pe fata, pe mâini. Vrea să se asigure că ceea ce vede este real. Ca eu sunt real.

— Ne-ai speriat atât de rău! Am trăit într-un infern! îmi da un pumn în umăr, iar eu mă strâmb de durere.

Pune mana rapid in locul in care m-a lovit și cu un zâmbet tâmp începe să se scuze.

— Ce se întâmplă? reușesc să scot cuvintele cu greu. Unde sunt?

— Era să mori, asta se întâmpla! zbiară spre mine foarte supărat, Michael. Nu îți amintești nimic? face ochii mari spre mine, când scutur din cap, apoi se întoarce spre asistenta care dă să iasă din salon. Suferă de amnezie?

— Mă îndoiesc. Din analize pare ca totul să fie in regulă. Va veni imediat domnul doctor să îl consulte, ne anunța apoi iese din încăpere.

— Edaline! gem spre el. Edaline este bine?

— Da! Este cât se poate de bine pentru situația dată! Este obosita. A îmbătrânit câțiva ani în tot timpul asta de când zaci pe patul asta de spital. Va veni și ea in scurt timp. A plecat acasă sa se schimbe și să îl hrănească pe ăla mic.

Inima îmi trasare. Ăla mic? Despre ce vorbește. In minte îmi apar frânturi din ceea ce trăisem înainte să ma trezesc, dar totul pare să se risipească. Devin și mai confuz. Nu îmi amintesc mai nimic din ultimii ani. Nu îmi mai amintesc nimic din ultima perioada. Nu știu cum am ajuns aici. Sunt derutat.

— Cum am ajuns aici? durerea începe să dispară semn că medicamentele încep să își facă efectul.

— Ce îți amintești? se aseaza Michael lângă mine și începe sa ma privească serios.