Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 3

Plouă.
Îmi place ploaia.
Atât de rece și de sinceră.
Londra mă întâmpină cu tot ce are mai bun.
Este ceață, frig și plouă.

Arunc țigara și îmi târăsc valiza prin parcarea aeroportului până ajung la mașina ce mă așteaptă. Mă fac comod pe bancheta din spate și îl îndrum pe șofer să mă ducă la locuința de pe strada Addison.

Ar fi trebui sa stau la un hotel, dar am decis în ultima clipă că ar fi mai simplu să închiriez o locuința pentru următoarele săptămâni. Așa că am ales o casă din vechiul cartier unde am copilărit.

Nici nu știu de ce am simțit nevoia să mă întorc la perioada aia. Probabil pentru că am avut o copilărie nefericită. Neglijat de părinți, apoi decesul lor, am rămas orfan la o vârsta fragedă. Am rămas în grija unor rude interesate doar de moștenirea rămasă de pe urma părinților mei. Ca într-un final să ajung la orfelinat.

Norocul meu a fost că soarta a decis sa îmi ofere o urma de lumină pe drumul vieții, și mi-a scos-o în cale pe Mary, bătrânica ce m-a luat sub tutelă până ce am devenit major. Ea m-a ținut la școală și m-a presat și susținut totodata să urmez o facultate. Doar ei îi sunt recunoscător pentru tot ce am azi. Și pentru ce sunt. Sau, mă rog, am fost.

Cred că s-ar învârti în mormânt dacă ar vedea ce s-a ajuns de viața mea. Pufnesc în ras la gândul asta. Deja mi-o imaginez cu sprâncenele adunate țipând spre mine: "Măi băiete, tu chiar ai rumeguș în loc de creier? tot pramatie ai rămas."

Cred că astea au fost de fapt si printre ultimele cuvinte pe care mi le-a spus, înainte să moară.
Încă mă doare pieptul când îmi amintesc de ea. Am iubit-o foarte mult. Dar Dumnezeu a decis că si-a terminat treburile pe pământ, așa că a luat-o alături de el. Sunt sigur că acum se numără printre îngeri. Pentru că altfel nu se poate. A fost un înger aici pe pământ, trebuie să fie un înger și acolo sus.

Oare mai veghezi asupra mea?
Căci dacă o faci, te rog, arată-mi o cale. M-am pierdut Mary, m-am pierdut de mine. M-am pierdut de viață.

— Am ajuns domnule Evans, mă înștiințează șoferul, înainte de a coborî să îmi lase bagajul.

Mă dau jos și privesc casa din fata mea. Fațada este mult mai albă decât în poze, și pare o locuința potrivită pentru o familie nicidecum pentru unu ca mine. Mi se pare intimidant de frumoasă. Aproape că mă feresc să pășesc înăuntru, de teama că o voi urâți doar prin prezenta mea.

Dar îmi fac curaj.
Nu ar trebui să îmi pese atât. Nu ar trebui sa analizez fiecare detaliu. Cred ca singurătatea asta începe să îmi afecteze și creierul.
Pășesc în camera de zi, și exact cum ma așteptam, nimic nu se potrivește cu mine.

Îi mulțumesc șoferului ce m-a adus pana aici, pentru ajutor și îl rog sa plece, stabilind înainte ora la care să vină dimineața, pentru a ma conduce la firmă.

De mâine voi prelua oficial sarcinile directorului executiv de aici, ceea ce înseamnă ca vor urma câteva săptămâni pline, așa ca am nevoie de un șofer. Plus de asta, nu mi-a plăcut niciodată să conduc prin Londra.

Inspectez puțin locuința care îmi va fi casa pentru următoarele treizeci de zile și rămân plăcut surprins să văd că măcar dormitorul principal se potrivește gusturilor mele. Încăperea îmbina nuanțele de gri și negru.

Afara ploua torențial, iar asta mă îndeamnă sa ies pe veranda din spatele casei să îmi aprind o țigara. Mă sprijin pe balustrada și privesc spre cer, inhalând aerul greu. Totul este atât de deprimant aici. Ciudat cum atmosfera asta mă face să simt ceva. Să simt că aici este locul meu. Au trecut mulți ani de când am plecat din locul meu natal, dar încep să simt că locul ăsta ar putea să fie locul meu. Un gând începe să mi se sădească în cap. Cred că as putea să mă mut aici.