Vise Regăsite

10

Nu știu când am adormit. Tot ce îmi aduc aminte e sărutul și lumina dimineții.
Îmi frec ochii cu dosul pălmii și mă uit în jur. Sunt singură în cameră, pe pat învelită în pătură așa cum o făcea mama. Ma ridic din pat și îmi schimb hainele de pe mine, care le arunc direct la gunoi. Nu vreau să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat înainte de a ajunge acasă așa că mă bag în duș și spăl tot ce înseamnă Ben.
În secundele acele de reculegere, încep să recalculează fiacere detaliu. Eu. Eu am făcut primul pas. Eu l-am ademenit, deci e vina mea. Îmi pare rău pentru logodnica lui și sper ca totul sa fie bine. Nu vreau să fiu eu cea care strică relația unor oameni pe care de abea ii cunosc.

Mă dau jos din duș și ies în grabă spre camera mea. Apartamentul e gol, sunt doar eu. Îmi i-au repede niște blugi și o bluză lejera, îmi pun adidașii și încep să alerg spre stația de metrou.
Mi-a venit o idee și cred că de data asta am dreptate. Cred ca asta trebuia sa fac dea bun început.
Aștept metroul nerăbdătoare de parcă aștept pe cineva drag și când se deschid ușile sar înăuntru. Mă așez lângă o bătrână cu o fetiță în brațe, ce îmi aduc aminte de mine și bunica. O data pe lună aveam o zi dedicata doar ei. Cum am putut uita de casă, în acest hal?
Mă dau jos din metrou și după câteva minute ajung în fața unei clădiri imense gri. Urc zecile de scări și întru în aceeași loc plictisitor. Scanez legitimația ca să pot intra și trec pe lângă colegii ce își irosesc weekend-ul muncind. Se uita mirați la mine, dar ii ignor și mă îndrept spre locul meu. Strâng toate lucrurile într-o cutie, printre care o poză cu mine, Jo și Austin. Biroul meu e gol acum fără lucrurile mele, dar arată mai bine așa.
Scriu un mesaj pe o foaie și ii i-o dau colegei de lângă ce mă urmărește cu coada ochiului.
– Dă-i la șefu' și spunei că îmi pare rău că m-am hotărât așa brusc.
Dau din cap și plec fără sa o mai salut, căci stiu ca asta va fi ultima dată când o voi vedea.
Pășesc mai hotărâtă din clădire ca niciodată, de parcă tocmai am absolvit și am de gând să îmi încep noua viață de adult. Nu că nu aș avea dreptate, dar chiar mă simt ca la un nou început.
Drumul spre apartament e rapid și nu îmi dau seama cum am ajuns până nu m-am trezit în bucătăria plictisitoare. Parcă totul din jur a devenit mai plictisitor, sau poate pur și simplu ochii mei și-au pierdut capacitatea de a vedea culori.
Îmi așez cutia lângă ușa dormitorului și mă pun la masă. Ceasul ticăie monoton pe fundal și aștept să vină momentul.
Aștept.

Îmi ridic capul de pe masă când aud cheile rotindu-se în broască și văd un păr creț întunecat. Jo mă privește cu o sprânceană ridicată și se apropie de mine, lăsând cumpărăturile pe jos.
– C! Nu știi ce m-am îngrijorat. A mi-a povestit ca te-ai întors aseară și arătai oribil.
– Nu am zis asta! spune o voce din spatele ei.
Austin se apropie ca o umbră și ocupă toată bucătăria. E mai înalt decât Îmi aduc aminte și mai mușchiulos decât am realizat. Ochii ii scăpărau și tot ce puteam vedea era privirea lui ațintită asupra mea. Culorile revin.
Stânjenită de peoprile gânduri, îmi cobor privirea stânjenită spre podea ca și cum as fi găsit ceva interesant acolo. Jo se apropie de mine și mă îmbrățișează, iar Austin trage un scaun de cealaltă parte.
Ne cunoaștem de atâta timp, dar pentru prima oară, privirea lui pare sa aibă o greutate și simt cum ceva în mine se rostogolește. Nu am mai simțit asta până acum și mă sperie.
– Sunt ok... am... am dat-o în bară. Din nou.
Jo ridică o sprânceană, nedumerită, și încerca să mă contrazică.
– Ba chiar am dat-o în bară. Era să mă culc cu el, dar am aflat că era logodit așa că am fugit spre casă.
Mărul lui Adam a înțepenit când Austin a auzit cele spus, iar Jo trântește câteva înjurături pentru Ben.
– Nu e vina lui. Eu am făcut primii pași. Eu l-am sărutat și am spus să mergem la el.
Credeam ca privirea lui Jo nu poate fi mai supărată de atât, dar încruntarea ei se adâncește si mai tare, ca și cum ar fi vrut să își unească sprâncenele de ochi.
– Nu vorbi prostii!
Respir adânc și încerc să îmi fac curaj de a mai vorbi. Când e ceva important de spus mereu mi-a fost mai greu, dar după mam simțit mai ușoară ca o pană.
– Am demisionat de la lucru.
Cei doi se uită la mine de parcă m-ar fi văzut pentru prima oară.
– Ați avut dreptate de la bun început. Toți. Locul meu nu e aici. Locul meu este acasă. Nu știu dacă pot întelege pe deplin însemnătatea acestui cuvânt, dsr sunt pe cale să redescopăr.
Privirile lor se încălzesc și simt iubirea unor prieteni de o viață.
– Și știu că nici locul vostru nu e aici.
– Dar ai luptat sa ajungi aici. Ce urmează să facem? spune Jo.
– Ce trebuia să facem de la bun început, completează Austin cu ochii asupra mea.
Obrajii îmi i-au foc dar continui să îl privesc. Oare chiar e bine să mă întorc de unde am plecat, după tot războiul pe care l-am lăsat în urmă? Oare fac bine să mă îndrept spre acest bărbat? Oare nu sunt doar rănită și totul e, din nou, o iluzie?
Austin de uită la mine și corpul parcă I se relaxează. Își trece mâna prin părul închis și începe să râdă. Jo se uita încruntat la el și ii trage un picior pe sub masă. El își trece cu mâna peste față și ofează ușurat.
– Ți-a venit în sfârșit mintea la cap, spune el jucăuș dar cu lumimite calde în ochi.
Privire sinceră. Privire ce transmite adevăr.
Încep să râd și eu, dar Jo rămâne serioasa și nu înțelege ce de petrece.
– C, ai băut dau ceva? Pentru ca nu înțeleg. Te-ai despărțit și ai demisionat iar acum stai și râzi.
Privirea ei se încruntă.
– Asta-i fața mea! spune brusc din senin cu vocea amuzată și zâmbetul ei strâmb întins pe toată fața.
Totul a revenit la normal.

Austin se ridică de la masă și se duce in camera lui, dar revine rapid cu ceva în mână. Avea trei bucăți de hârtie pe care le așează pe masă.
Mă uit la cei doi dar nu văd decât emoție.
Austin astepată un răspuns, iar eu cercetez acele hârti.

New York- Florida

Îmi ridic brusc privirea asupra lui și parcă ochii mi de inunda de lacrimi.
– Austin a cumpărat biletele azi. Uneori mă uimește și pe mine, când e vorba de luat decizii.
Îmi întorc privirea din nou la bilete. Le i-au în mână și le întorc pe spate ca și cum ar fi ceva rar.
– Dar... au fost scumpe. Cum de...
– Ultimii bani. Vreau să scăpăm de aici. Desigur, dacă ești și tu de acord, dar dacă nu este... putem anula, nu e nici o problemă. Sa fii tu ok.
Inima îmi zvâcneste neregulat și mă înfierbânt instant, ca intr-o oală sub presiune.
– E perfect!
O îmbrățișez strâns pe Jo și s-ar de pe scaun să îl îmbrățișez pe Austin. Simt căldură trupului lui și mirosul divin a mentă. Atingerea lui mă calmează și regret ca nu mi-am putut da seama de asta mai devreme. Sper ca nu e prea târziu.
– Oare vor zice ceva ai mei?
– Nu e niciodată prea târziu sa te întorci.
Îl îmbrățișez mai apăsat și ii simt încordarea de sub haine. Rasuflu ușurată ca și cum tot coșmarul s-ar fi terminat. Poate chiar așa și este.
E vremea să mă întorc.
E vremea să mă regăsesc și să descopăr ce vreau cu adevărat.