Vise Regăsite

11

Am strâns tot ce era de strâns. Am împachetat tot ce era de împachetat. Nici nu îmi mai pasă dacă am uitat ceva acolo, căci acum nu mai e cale de întoarcere.
Stau lângă Jo, în timp ce Austin stă singur pe rândul din dreapta mea.
Inima începe sa îmi bată din ce în ce mai tare când mă gândesc că am să îmi văd părinții după câțiva ani în care am plecat fără să schimbam o vorbă. Probabil m-au contactat, dar mi-am schimbat numărul de telefon și nu am răspuns la numere necunoscute. M-am depărtat crezând că e mai bine pentru noi toți. M-am înșelat. În adâncul meu tot credeam că ceva nu e în regulă.
Acum nu mai are rost să vorbesc de lucuri ce le-am făcut sau trebuia să le fac. Acum e vorba de ce trebuie sa fac. Acum. E vorba de ce pot repara și recladi. Poate nu e vorba de un nou început, ci poate de o continuare, dar îmi voi da silința orice ar fi.
Mă uit pe geamul din stânga mea și observ norișori colorați. Soarele începea să răsară și lasă dâre de culoare peste tot. Norii par vată de zahăr făcute de un unicorn și realizez ce frumoasa e lumea din jurul meu. Trebuia doar să deschis ochii.
Simt atingerea lui Jo și zâmbetul ei încurajator. Am atâtea lucruri să le spun și totuși nu știu cu ce să încep. Toate pe rând. Ii zâmbesc înapoi și îmi întorc capul spre Austin care se uită deja la mine. Are o față visătoare și puteam sa jur că e mai fericit ca în orice zi din New York.
Orașul acela îmi lasă un gust amar pe limbă și mă bucur că m-am scăpat de povara lui.
Ochii lui se colorează in verde și văd cum maxilarul zvâcnește repetat. Degetul mic bate în noptiera și respirația devine mai accelerată.
Poate îmi imaginez.
Atunci observ că și eu mă comport ciudat din ziua în care am descoperit adevărul despre Ben. Poate ca m-am defectat.
La gândul acela încep să râd și văd că și el îmi transmite un zâmbet. Poate că îmi citește gândurile asa cum a facut-o mereu. Asa cum a facut-o și cu biletele de avion, de parcă ar fi știut ca vreau să plec din acea afundătură.

Drumul a fost scurt și acum ne aflam în aeroportul din Florida. Aerul e mult mai încins că în New York și simt o aromă familiară și plăcută. E aroma verii și a soarelui ce încălzește marea. E aroma amintirilor.
Înaintez cu frică dincolo de aeroport și cât timp mergem cu taxiul, îmi simt inima în cât și stomacul întors pe dos. E o emoție în jur ce nu îmi dă pace și nu mă lasă nici când ajung pe acea strada mult prea cunoscută.
Bătăile inimii mă fac dă văd neclar și degetele îmi bat ca pe clape. Mâna mea simte o atingere fină și mă calmez. Mă uit în dreapta și Austin de uită îngrijorat. Ii răspund la atingere și dau din cap ca și cum i-aș mulțimi. Mă uit pierdută în ochii lui, dar mă trezesc din hipnoză când îmi strânge încet mâna, ca pe un semnal.
Mă uit in jur și văd acea casă micuță dar drăguță. Arata la fel de când am lăsat-o, cu vopseaua decolorată și părțile de gazon lipsă.
Mă ridic amețită și privesc totul din jurul meu. Mica străduță de case asemănătoare. Pavajul vechi și scobit de timp. Poșta cioplită și gardul vopsit de mine și tata. Florile uscate din ghivecele de lut. Toate au rămas oprite în timp. Nimic schimbat ca și cum mi-ar fi regretat plecarea și m-ar fi așteptat să revin să le dau eu viață. Poate așa și era.
O mână caldă îmi atinge umărul și ii întâlnesc privirea lui Austin ce îmi spune să înaintez. Merg hotărâtă și deschid gardul micuț. Cușca lui Meddie e abandonată iar leagănul căzut la pământ.
Trec mai departe și ajung în fața ușii albe. Dau să deschis ușa, dar de frică mă uit în spate. Privirile lor mă susțin dar în aceeași timp se uita hotărât. Austin dă din cap ca și cum nu mai e cade de întoarcere și ca o pot face. Are dreptate. O pot face.
Deschis ușa care scârțâie și mirosul îmi inundă nările. Din bucătărie aud un sfârâitul unei tigăi și vocea stridentă a mamei ce ii spune ceva tatei, din grădină. Nimic schimbat.
Rămân înțepenită o vreme și mă uit în jur. Scările de lemn din față arată șubred, livingul din partea stânga e la fel de primitor și bucătăria din dreapta aruncă oaze ca lumini albe.
Îmi aduc aminte de ochii lui Austin și înaintez. Curaj!
Fac câțiva pași în față și văd bucătăria plină cu vase nespălate și ușa deschisă cu vedere la grădină. O femeie căruntă și micuță se rotește de la frigider la aragaz. În depărtare, un corp mai solid muta niște cremgi pe cealaltă parte, dar părul e și mai cărunt ca al mamei. Tata, vioi dar mai slăbit ca înainte.
Mai fac un pas înainte și observ privirea mamei cum se îndreaptă spre întrarea bucătăriei.
Ochii rămân serioși pentru câteva clipe ca și cum aș fi doar o fantomă ce tot apare prin jur. Atunci sprâncene se arcuiesc și ochii se măresc într-o uimire mult prea familiară. Mâna începe să îi tremure și buzele vreau sa șoptească ceva dar nu reușesc.
– Am ajuns!
Atunci ochii i se inundă cu lacrimi și mă apropi ca să o îmbrățișez. Ma ia ușor de mâini ca și cum i-ar fi frică să mă atingă să nu mă spulber ca un vis. Și-a trecut mâna zgârcită pe obrajii mei umeziți și începe sa traseze același traseu cu degetele, până la nas, unde se află o alunița micuță.
– Charlotte...
În grădină, vocea tatei se aude tare și întra in bucătărie, vrând să întrebe de foarfecă, dar se oprește când mă vede. La început a avut aceeași reacție ca a mamei. Nesiguranță. Probabil și-au imaginat de atâtea ori venirea mea, încât trebuiau să stea puțin să realizeze că sunt eu. Eu cea adevărată.
– M-am întors. Scuzați-mi întârzierea.
Cei doi se năpustesc asupra mea într-o îmbrățișare și toți suntem emoționați. Nu credeam ca aveam să mă mai întorc, dar acum am realizat de stupida era acea idee. Cat de proastă am putut fi, crezând că e mai bine departe de aici.
Aici totul e mai bine. Mirosul plăcut, cerul colorat, îmbrățișări pline de dor și pace. Asta e ce voiam eu, dar am fost prea oarbă. Asta e ceea ce îmi lipsea tot acest timp, cât eram plecată.
Îmi lipsea acest loc.
Îmi lipsea acasă.