Vise Regăsite

14

Ne apropiem de mașină desculți și plini de nisip dar nu ne pasă. Câțiva oameni se uită la noi dar nu ii băgăm în seama, ci mergem Încrezători înainte.
Acum mi-am adus aminte de cum eram eu defapt, eram o fire veselă și sociabilă, o luptătoare cu ochii larg deschiși, o visătoare.
Mă uit în ochii lui Austin și îmi aduc aminte de mine, ma văd pe mine în ochii lui, ca o oglindă, ca o poza veche.

Când închis portbagajul și îmi iau încălțămintea, aud un salut în spatele meu și recunosc vocea. O voce care m-a făcut să plâng nenumărate nopți la rând.
Mă întorc spre acea direcție dar fac un pas în spate, izbindu-mă de trupul cald al lui Austin.
– Ceau Michael! Nu te-am mai văzut de mult, spun eu aproape în șoaptă și cu vocea răgușită.
– Salut!
Părea stânjenit de felul în care mă uitam la el. Părea să știe ceea ce gândeam si poate chiar ii părea rău.
Își trece mâna prin păr și se uită undeva în spatele meu. Atunci Austin mă prinde de talie și mă ține strâns, protector.
– Ce faci, Charlotte? Te-ai întors acasă? Am auzit că stai în New York.
– Da... lucrez acolo, mint eu.
În acele momente îmi doresc să îi arăt ca trăiesc bine mersi și că am făcut cea mai bună decizie sa plec. Vreau să îi arăt ce bine e fără el și sa regrete ce mi-a făcut. Dar adevărul e că nu am ce demonstra.
– Totul bine acolo?
– Da. E super. Lucrez ceea ce îmi doresc și...
Un nod mi se pune in gât și simt cum privirea mi de încețoșează. Simt un ghimpe în inimă, dar Austin mă strânge de mână, ceea ce mă trezește la realitate. Mă întorc la el și ii văd ochii îngrijorați. Mă uit la el și văd ceva ce nu am mai văzut până acum. O sclipire ce încerc să îi înțeleg limba.
Revin și mă uit la Michael și realizez ce pustii mi-au trecut prin cap. Realizez ce josnică aș fi dacă aș spune toate alea.
– Defapt... nu... Sunt într-o perioadă dificilă și de aceea m-am întors acasă.
Respir adânc și spre surprinderea mea, ma simt mai ușurată.
– M-am pierdut și încerc sa ma regăsesc, dar un lucru știu sigur, New York-ul nu e pentru mine.
Ochii lui se măresc și parcă văd o îngrijorare. Sau o uimire? Poate e doar milă, dar prefer asta decât orice urmă de ciudă ca o duc bine, când defapt nu. Merită să știe adevărul.
– Voiam să îți spun că îmi pare rău...
– Pentru ce?
– Pentru tot...
Se frământa și nu știa ce să spună, dar părea hotărât să își dezvăluie sentimentele.
– Am realizat că am greșit. Nu vreau să îți cer să mă ierți, deși aș aprecia asta. Tot ce vreau sa spun e că am aflat cum este să fi trădat și îmi pare rău.
Inima o ia la goană și toata minte e cuprinsă de ceață. Ce s-a întâmplat cu Michael cel care agăța fete, cel cu față de șmecher și glume proaste? Ce s-a întâmplat cu toată șmecheria?
La depărtare aud o voce ce îl strigă și cum se apropie spre noi.
– Michael? Torul în regulă?
Lângă el se așează o fată blondă, mică de înălțime ce il ia de o mână și se provină de brațul lui. Probabil noua lui iubită.
– Bună, Charlotte! Eu sunt Lizzie, soția lui Micheal.
Avea un zâmbet de copil deși pare de aceeași vârstă cu mine. Îmi cobor privirea și observ cum dincolo de tricoul larg, iasă o gălușcă. Inima tresare și, cumva, parcă regret că l-am făcut să regrete pentru ceea ce a făcut, dar in aceeasi timp mă bucur că a trecut peste.
– Ea e Sofie! spune el atingând burta femeii.
Capul mi se ridica și mă uit la cei doi, mirată. Îmi schimb privirea de la unul la altul și ceva se topește în mine. Nu știam că am să o fac, dar o bucurie îmi inundă Inima.
– Te iert! Și mă bucur pentru tine. Și pentru tine, Lizzie, spun intorcându-mi privirea spre ea.
Ochii mi de umplu cu lacrimi și o i-au în brațe pe fata care probabil îl merita mă mult decât aș fi făcut-o eu. Poate ea e sufletul lui pereche, iar dacă așa este, înseamnă că i s-au îndeplinit dorințele. Sper și eu să îmi găsesc sufletul pereche...
Mă apropi de Lizzie și o îmbrățișez călduros.
– Să ai grijă de mami și tați, Sofie! Să le aduci aminte că unele greșeli se repară și că merită să ierți. Așa să faci și tu, chiar dacă te ceartă că ai facit vreo prostie.
Cei doi tac iar eu ma duc și îl îmbrățișez pe Michael.
– Mă bucur că ești bine! Ma bucur că, măcar tu, te-ai regăsit.
Mă întorc și spatele il privesc pe Austin. El ma privea de la bun început și sint cum sufletul îmi radiază de bucurie.
– Hai să plecăm.
Mă urc în mașină și le fac cu mâna celor doi, care încă se uita uimiți la mine. Sper că, primul pas sa fie făcut cum trebuie. Poate nu era așa greu de la început, și tot ce trebuie este să ai răbdare. Îmi întorc privirea spre Austin și mă simt recunoscătoare că și el a fost persistent și mă așteptat.
Poate el este steaua aceea personala, doar că a mea, în loc sa fie pe cer, departe, este lângă mine, cu mâna împletită între a mea și zâmbetul naiv pe buze.
Asta îmi lipsea în tot acest timp si mă bucur că am deschis ochii la timp.