Vise Regăsite

9

Mă plimb printre străzile necunoscute ale New York-ului și îmi întreb întreagă existență. Fac pași mici către nicăieri, un drum făcut din inerție. Am tocurile rupte de la alergat și încerc să îmi țin echilibrul în timp ce îmi șterg șiroaiele de lacrimi cu palmele tremurânde.
Am fost folosită. Din nou...
Am crezut ca totul era real, toate acele sclipiri și frământări, toate acele daruri și întâlniri, dar defapt... nici nu știu de ce a făcut-o... S-a plictisit de relația lui actuală? A vrut să o facă geloasă? Nici nu merită să mă gândesc decât la faptul că e un om josnic. Toate zilele astea în care ne-am văzut, el a vorbit de el și dramele lui stupide. Nu l-a interesat nimic de la mine, probabil doar corpul. A fost un egoist. Și eu o proastă că am picat în capcana lui. Nu am ascultat de atenționările care mi se aruncau. Credeam ca asta e ceea ce trebuie. Credeam ca în sfârșit mă voi propulsa și voi înțelege că ce am făcut nu e în zadar. Însă acum nu știu ce sa fac. Sunt jalnică. Pierdută.
Ajutor!
Cineva! Oricine!

Trec pe podul luminat și văd luminile ce se revarsă în apă. Acasă. Mie dor de acasă. Vreau să îmi cer scuze că am plecat. Vreau să revin acolo unde e totul bine și frumos. Vreau în trecut, când totul însemna doar jocuri și nopți pierdute cu prietenii.
Credeam că New Yorkul ma va face o femeie de succes și mă va face sa uit de fostul care m-a adus în situația asta. Voiam sa le arat tuturor ca nu m-a afectat faptul ca am fost înșelată. Voiam sa le arat tuturor ca sunt puternică, chiar dacă asta însemna să mint. Voiam... sa fiu fericită, dar m-am pierdut. M-am afundat mai rău.
Picioarele îmi tremură și mă așez pe o bancă din apropiere. Îmi verific telefonul și văd că este ora 3 dimineața și eu sunt o fată ce se plimbă singură într-un oraș mult prea mare.
Deschid telefonul și vreau să sunt prima persoană la care m-am gândit de la început.
Dau să sun, dar când aud vocea lui groasă, bateria se termină și apare ecranul negru.
Perfect!
Sunt pierdută...
Ma ridic de pe bancă, îmi iau pantofii în mâini și merg desculță pe unde cred eu. Nu cred că mai am mult dar continui să merg. Merg și merg și merg.
Așa a fost și data trecută.
Am aflat că eram doar un pion de joc și ca el avea de fapt o prietenă sau eu eram prietena lui și m-a înșelat. Nu mai contează. Am plâns mult și am fost devastată. Am fost păcălită cu vorbe siropoase și zâmbete perfect. Totul doar o piesă de teatru. O tragedie.
Atunci mă plimbam pe plajă și nu știam ce sa fac. Parcă îmi venea sa mă arunc și sa dispar, deși știam că nu avea nici un rost. Asa ca l-am sunat pe Austin. El a fost singurul care a fost de partea mea. El m-a susținut până în zi de azi.
Încep să plâng și mai tare când îmi aduc aminte de faptul că el și Jo au venit cu mine aici, renunțând la visurile lor, doar să se asigure că sunt eu bine. Sunt o prietenă de rahat.
Continui sa pășesc încet și, cumva, zăresc un cartier cunoscut. Sunt aproape de apartamentul meu și încep sa alerg. O i-au la dreapta și mai merg câteva străzi, până anung în fața apartamentului meu. Bag cheile în ușă, dar mâinile îmi tremură prea tare. Mă simt urmărită și văd o persoană necunoscută, cu șapcă pe cap, uitându-se după mine. Mai încerc să deschid ușă și până la urmă reușesc și întru. Trântesc ușa cu putere și mă sprijin de ușă. Respir ușurată, deși nu mă sint mai bine, dar încep sa urca scările și întru în apartamentul meu. Nu știu dacă dorm sau sunt plecați, dar mă strecor în camera mea și rămân pe jos, cu spatele sprijinit de pat și mâinile în jurul picioarelor.
Inima nu a încetat să alerge, dar în aceeași timp mă simt de parcă ar fi dispărut. Sunt singură. Nimeni nu e aici să mă salveze.
Închid ochii și las ultimele lacrimi să îmi umezească fusta șifonată.
Îmi aduc aminte ce s-a întâmplat. Am fost avertizată și totuși nu am ascultat. Nu sunt singură, ci eu am fost oarbă. Am fost egoista să mă consider singură, când prietenii mei s-au sacrificat să mă urmeze.
E vina mea și doar a mea.
Credeam că asta voiau și ei, credeam ca eu sunt singura care suferă și de simte în plus în acest oraș, dar m-am înșelat.
Vreau să îi caut, dar picioarele nu mă lasă. Probabil Jo doarme și Austin nu e acasă, căci a zis că va fi plecat o vreme. Sau poate s-a supărat pe mine? Ar și avea motiv.
Atunci îmi aduc aminte de ochii lui căprui ce de înverzesc când mă privesc și îmi aduc aminte de ochii negri ai lui Ben. Credeam ca luminițele erau pentru mine, dar de fapt doar râdea de mine. Austin nu ar fi făcut niciodată asta. Austin m-a protejat iar eu am... eu... nu am făcut nimic pentru el.
Am vrut sa scap de trecut și să încep să lupt pentru prezent, dar tot ce am făcut a fost să mă afund și mai tare în suferință. M-am ascuns de suferință dar tot nu am scăpat de ea, ci s-a amplificat și mai tare.
Undeva departe, aud o ușă ce se deschide și se trântește. Probabil vecinul ce s-a întors beat de la vreo petrecere, sau vreo fată de la iubitul ei sau...
În fața mea stă acum Austin, cu respirația sacadată și ochii măriți în lumina slabă de afară. Aceeași Autin îngrijorat ce a luat lumea la bătaie doar pentru o vorbă. Cât de oarbă am putut fi... Cautam ceva, dar răspunsul era chiar sub nasul meu. Totul era așa evident, iar eu...
Austin se năpustește asupra mea și că o pătură mă îmbrățișează. E masiv și cald. E grijuliu. E perfect. Dar nu îl merit...
Stă așa în genunchi cu bărbia sprijinită de umărul meu și mă întreabă dacă sunt bine. Ben nu m-a întrebat niciodată dacă sunt bine.
Se depărtează și mă cercetează peste tot. Îmi vede picioarele rănite de la mers și mâna înroșită de la strânsoarea lui Ben. Ochii lui sclipesc cu adevărat și îmi spun ceva. Îmi cuprinde fața cu palmele și mă mai cercetează odată, întrebându-mă încă odată dacă sunt bine. Acum îl aud cum trebuie. Ii aud vocea profundă care mă face să mă liniștesc.
– Sunt un haos! reușesc eu sa spun. Iartă-mă că nu te-am ascultat. Iartă-mă că am fost așa oarbă când totul era așa de evident. Sunt o prietenă jalnică...
Vocea mi se sparge ca un val de o stâncă și lacrimile se scurg ca dintr-un vas spart.
El nu spune nimic ci stă încruntat, dar în modul acela frumos, în modul acea care spune ca nu e de acord cu ce am spus. Vrea să îmi spună ceva, dar nu reușește, ci se holbează rănit la mine.
Ochii mei poposesc din nou asupra lui. Cum de nu am observat perfecțiunea buzelor lui și a maxilarului ce stă încordat?
Nu știu ce să fac. Mă simt epuizată, dar mă sprijin de fruntea lui și ii șoptesc ceva ce l-a făcut să tresară.
– Acum am înțeles, dar sper că nu e prea târziu...
Ii iau fața între mâinile mele reci și îmi apropi buzele de fruntea lui. O atingere blajină ca o regăsire, ca o rugăminte sau o împăcare. Ii cer scuze prin sărut ca de copil, iar el oftează îngândurat. Nimic din toate astea nu ar fi făcut Ben. Poate chestia asta îl va rani pe Austin, poate e doar o iluzie și asta, dar... cred că sunt pe cale sa mă regăsesc.
Ma retrag din sărut și gustul pielii lui s-a imprimat. Cel mai plăcut gust.
Ma retrag speriată de ce am făcut, dar el se așează lângă mine și îmi trage capul să mă sprijin de el. Îmi ia mâna între a lui și rămânem așa pana cerul începe să învie.