Aud glasul nopții

Răpirea

** Se intâmplă atât de multe lucruri in această lume fara suflet, ființă sau inimă, unde interesul este mai presus de orice, incât uităm sa ne trăim cu adevărat viețile, creând o monotonie continuă.
Să trecem la povestea noastră.**

După ce vestea incidentului a venit la mine ca bomba atomică din Hiroshima si din Nagasaki, am incercat să găsesc "misteriosul" criminal, care a putut să-i facă fratelui meu una ca asta.
Bineințeles, viata mea a continuat in dimineața următoare la fel. Trezitul de dimineață incepuse să devină enervant la fel si coşmarurile, care nu inceteaza nici dacă le goneşte fosta mea vecină de la etajul 3, cu mersul ei de elefant batran prin casa, plus sa nu mai mentionez faptul ca purta si tocuri.

Universitatea mă aştepta cu brațele deschise, insă nu şi conținutul ei. A putut exista in această zi câteva momente in care o studentă s-a lovit din greşeală de mine.
**Idioata de mine!**
Am inceput sa conversăm si incet incet se infiripea o conexiune si rezonanta cu fiecare secundă in care aflam lucruri interesante una despre cealaltă.
Vedeam ceva diferit la ea şi nu faptul că o chema Daiana şi era din Canada, ci caracterul ei mă uimea. Viziunea ei despre lume era cu totul interesanta, ca şi basmele citite in copilărie ca Alba-ca-Zăpada si Cei 7 Pitici, a şi să nu uit de Harap-Alb.
Ziua s-a terminat bine. Având in vedere ca Daiana locuia la două case departare de mine, m-a condus acasă.
După ce cheile mele au deschis zăvorul vechi al casei, o singurătate imensă a intrat in sufletul meu. **Richard...** Imi era tare dor de el. Insă, totuşi trebuie să existe o cale să aflu ce creatură a nopții a reuşit să-mi infrunte frățiorul. Adică o fi el din mămăligă, dar ştiu că a facut câteva ore de jujitsu. De asta nu mă inşel. Trebuie să fi fost ceva mult mai mare. Un animal uman? Ce naiba... nu există.
Un miros ca de sânge imbinat cu cianură incepe sa umble in jurul nasului meu. Mă sperii puțin, având in vedere că sunt şi singură acasă. Alerg spre scările casei şi urc cu cea mai mare grabă catre baia din camera mea. Iau un cuțit in mână si efectiv aştept sa vină moartea spre mine. Un bubuit se aude din sufragerie, urmat de un pahar sau o farfurie spartă. Acum pot spune oficial că mă gândesc la ce e mai rău. **Mama lor de ore de Karate, trebuia să le fac, acum imi erau de folos.**
După 20 de minute de stat inchisă in baia aceea, ies dintr-o dată şi mă aşez in poziția mea de luptă preferată, insă degeaba, nu mai era nimeni. Ceea ce era schimbat era fereastra din camera mea, care era larg deschisă. Mă indrept spre ea, incercând să o inchid, dar o mână imi cuprinde fața. Simt doar că nu mă mai puteam mişca, iar trupul meu era legat cu sfori tari. Un sac imi acoperea corpul inghețat de spaimă şi simt ca pământul nu mai era sub picioarele mele. Eram in aer.

 Zburam? Sau doar visam?