Aud glasul nopții

Louis

" Nici universul nu-mi ajunge sa aleg stele,
   Si totusi nu pot scrie cu praf pe cer." Probabil adevărat, insă greu de înțeles.

***Clipele de melancolie pe care le am deseori sunt parcă desprinse din filmele indiene pe care mi le arăta mama când eram un prichindel. Melancolia sufletului meu este ceva de neinchipuit, parcă ar fi universul purtat de mine intr-un mic borcan. ***

Dar ce tot zic eu aici? Trebuie sa mă trezesc la realitatea pură. Fără fantasmagorii.

In dimineața aceasta, la facultate, am dat din nou peste colega mea Daiana, care surprinzător parcă din privirile ei se putea destinge frica. Oare de ce? Nu am vrut să o intreb, ci am lăsat-o pe ea să zică.
Deşi, orele au trecut ca prin minune, mie mi s-au părut eterne. Câteodată stau şi parcă mă cufund in vise... nu credeam că voi spune asta, dar simt că Louis îmi vrea binele, chiar dacă este el arțăgos şi "şmecher".
**********

După lungile mele contemplări veşnice, Daiana se îndreaptă spre mine.

Fără nici o altă vorbă:
-Să te aud. De azi dimineață am văzut că ai ceva să-mi spui şi totuşi şi acum te văd că nu prea ai încredere. Ştii bine că poți avea încredere în mine.
-Ştiu, dar nu-mi este deloc uşor. E vorba de fratele meu, Mike... s-a schimbat foarte mult în ultimul timp.
-Ce vrei să spui?
- Este ciudat. Mama spune că pe lângă răceala de care suferă, ar fi și "gripa" asta adolescentină, dar nu cred aşa ceva.
-Stai liniştită. O să vorbesc cu Louis, un amic, poate el va ştii.

*******************

Ora 14:30. **În sfârşit libertate, frate!**

Îl văd pe Louis sprijinându-se de maşina sa. Imaginea asta zici că e scoasă efectiv din seriale precum "Vampire Diares" sau altele.

-Hello, Papaghena!
-Bună şi ție, Louis!
-Deci, avem...
-Fără deci!, spun tare şi răstindu-mă cu puțină răutate cât să-l pun puțin pe gânduri pe Domnul "Perfecțiune".
-Bine jucat, oricum nu-ți merge cu mine. Nu uita asta!
In acelaşi timp luându-mă de mână şi lipindu-mă cu corpul de el, formând o îmbrățişare. In acele momente am simțit cum picioarele mele o iau la fugă pe insula Madagascar, iar inima probabil s-a dus in China să se informeze despre iubirea eternă dintre două inimi. Ciudat lucru ar fi faptul că nu-i simțeam lui Louis deloc inima bătând, asta fiind ceva destul de straniu. Ceva de genul curat pe dinafară şi putred pe dinăuntru. Necurat lucru, îmi spun în gând.
Îmbrățişarea s-a terminat, durând câteva zeci de secunde, trăind nişte momente extraordinare, simțindu-mă oarecum protejată.

Louis imi deschise uşa de la maşină şi pornim spre casă. Oh, de fapt spre casa mea.
-Nu ai apucat să-mi spui ce avem de făcut. Până la urmă care este planul? Pe cine omorâm?
- Încă n-ai ajuns să înveți aterizarea in picioare de pe acoperiş pe sol şi tu vrei să omorâm pe cineva? Mă faci să râd!
-Te-am întrebat de curiozitate, atât! Nu mă mai certa atât. Eşti incredibil!

* Nervos oprise pe dreapta brusc*

-Vreau să nu mai aud nici o vorbă până când te duc acasă. Te rog frumos! Mă crezi probabil un frustrat şi un domn perfect, nu sunt aşa. Îți vreau doar binele! Atât!
- Tu vorbeşti? Mă tratezi ca pe un copil mic şi prost.
-Am grijă de tine vreau să fii bine, nu vreau să mori, pentru că țin la tine.

*In acele momente am crezut că absolut tot cerul, universul se prăbuşeşte pe mine.*

Chiar dacă a țipat la mine m-a strâns în brațe şi a început să plângă.
Nu ştiu ce mă şoca mai întâi... faptul că Louis țipa la mine sau că ține la o astfel de persoană ca mine sau că a început să plângă.

* Pe drum niciunul dintre noi nu a mai spus nimic.*

Ajunşi acasă am inceput antrenamentul. Tâmpit rău antrenamentul. Iar m-am ales cu tot felul de vânătăi pe tot corpul.