Fantezii

Vecinul meu (I)

Marta

Mă uit din nou pe fereastră. Stau la balcon și îl urmăresc ca în fiecare zi pe vecinul meu, Marius. Astăzi nu l-am văzut. Cred că este la muncă. Îl aștept să vină diseară. Și mă gândesc să îl salut. Nu știu sigur dacă să îl bag în seamă sau nu pentru că nu merită acest lucru.

Nu merită pentru că simt că mi-a dat speranțe false și acum, m-am cam îndrăgostit de el... De ce fac bărbați acest gest? Ca să se hrănească în orgoliu că îi plac atâtea femei? Nu îi înțeleg și nici nu voi putea să o fac vreodată.

Deși știu că nu este bun pentru mine, eu tot continui să îl urmăresc de la fereastră. Acum sunt pe balcon și aștept un semn, ceva. Vreau să îl văd. Mă mistuie această dorință de a-l vedea. Ziua mea devine mai bună atunci când el apare în cadru. Zâmbesc involuntar și îmi vine să mă bat pentru asta. Mă face fericită doar gândul că l-aș putea vedea pe Marius. Of... Marius... De ce îmi faci asta? De ce te uiți în ochii mei atât de profund, atât de pasional și după dispari? Crezi că este ușor să trăiesc așa?

Două ore în care stau încontinuu la balcon. Mă simt ca Julieta așteptându-l pe Romeo. Oare Marius este Romeo al meu?

Unde ești tu, Romeo? Pe unde tot umbli de nu apari în cadru?

Am amorțit tot stând aici. Încep să mă plictisesc... Câtă răbdare să am și eu?

Mă consider o persoană foarte răbdătoare, dar astăzi mi-am pierdut răbdarea prea repede. Nu știu câte nebune există pe acest pământ care să facă ce fac eu. Să stea ore în șir la balcon așteptând "prințul"...

Am o obsesie dăunătoare, dar nu cred ca pot face ceva ca să o opresc.

Aprope se întunecă și vecinul meu cel sexy și apetisant nu își mai face apariția. În momentul în care vreau să plec de pe balcon se aprinde lumina în apartamentul lui. Bingo!

Mă întreb când a venit? Probabil a fost cu mașina și a parcat în spate. De aceea nu l-am văzut.

— Al meu ești! spun cu voce tare, zâmbind.

Continui să privesc pe fereastră și la un moment dat îl văd la balcon. Vai de mine! Ma las în jos și mă lovesc de suportul pentru rufe.

— Băgami-aș p...

— Iar îți bagi? O aud pe mama din spatele meu.

— Lasă-mă, mamă... Ca mi-am dizlocat soldul. Spun plângându-mă.

— Ce faci aici? Ma întreabă ea curioasă.

— Nimic interesant. Mă uitam pe jos sa vad dacă este curat!

Începe să râdă și rad și eu împreună cu ea.

— Iar te uiți după Mihnea?

— Marius! O corectez eu.

Își da ochii peste cap și își ridica mâinile în sus în semn de capitulare.

— Ce să îți mai spun... Fă ce vrei! Spune ieșind de pe balcon.

Mă ridic și îl văd tot acolo. Se uita la mine? Nu pot să cred! Ma holbez ca o proastă la vecinul de vizavi și nu ma pot opri. Nici el nu o face...

Îi văd ochii. Îi pot distinge și de aici privirea de un verde atât de puternic.

Sângele începe să îmi circule mult mai repede, chiar și inima îmi bate mai tare.

Nu înțeleg de ce simt asta pentru că mai mult de un "bună ziua" nu a fost între noi.

Nu mai pot sa mențin contactul vizual. E mult prea mult pentru inima mea atât de receptivă la orice gest mărunt provenit de la el.