Rai pentru Păcătoși

Capitolul 29

Kassadin

Ar fi o glumă să spun că mă simt nasol. Nici nu știu cum mă simt.

Drumul spre casa mea pare desprins de realitate. Conduc, însă nu sunt conștient de chestia asta. Mă simt ca într-un vis. Însă, de data asta, nu mă mai pot trezi.

Parchez în curte și cobor din mașină cu mișcări robotizate. Îmi simt corpul de parcă ar fi de plumb.

Ca de fiecare dată când intru în casă, Dante îmi vine în întâmpinare. Și de fiecare dată când se întâmplă asta, eu îi ofer afecțiunea pe care o vrea și pe care o merită.

Însă în seara asta lucrurile stau altfel. Dante mă întâmpină cu voioșia lui, însă eu nu mă simt în stare să îi ofer afecțiune în schimb.

Iar el observă chestia asta. Motiv pentru care se retrage, cu coada între picioare. Și, în ciuda faptului că mă doare să văd imaginea dezolantă a amicului meu necuvântător, nu pot face nimic ca să schimb asta.

Mă îndrept spre bucătărie, conștient că Draven e acolo. Trebuie să îi spun. Îi datorez măcar atât.

—Toate bune, Kass?

Decid să nu verbalizez răspunsul. În schimb, scot lanțul din buzunarul pantalonilor și îl arunc pe insulă.

În momentul în care Draven îl vede, întreg corpul i se încordează. Știe ce înseamnă toate astea. Nu trebuie să îi mai dau nicio explicație.

—O să merg în camera mea, murmur. Voiam doar să știi că m-am întors acasă.

Nu îi dau ocazia să răspundă ceva. Mă întorc pe călcâie și, cu pași mărunți și dezorientați, mă îndrept spre etaj.

Ajuns în camera mea, mă opresc în mijlocul încăperii, complet debusolat. Ce ar trebui să fac acum? Cum ar trebui să mă comport? Ar trebui să îmi continui viața?

Însă cum e posibil să îmi continui existența atunci când am reușit să alung singura persoană care îmi oferea puterea să mă ridic dimineața din pat?

Deși ceea ce am făcut e lucrul corect atât pentru mine, cât și pentru Shyvana, tot doare al naibii de tare.

Și asta doar pentru că, în viață, o alegere corectă doare mai tare decât una greșită.

Mă așez în fund, pe covor și îmi strâng genunchii la piept. Nu am nici cea mai mică idee ce să fac acum. Nu știu cum să merg mai departe. Nu am habar dacă o să mai fie vreodată bine pentru mine.

Tresar atunci când simt o atingere ușoară pe umăr. Îmi ridic ochii și, în momentul în care dau de privirea blândă a lui Draven, simt cum tot ceea ce s-a întâmplat în seara asta e mult prea mult pentru mine.

Ochii mi se umplu de lacrimi și, mai repede decât aș fi putut anticipa, încep să plâng. Umerii mi se cutremură din cauza suspinelor.

Draven îmi înconjoară umerii cu o mână, trăgându-mă într-o îmbrățișare pe care, în momentul de față, ar trebui să fiu idiot ca să o refuz.

—Și acum ce fac? mârâi printre lacrimi. Se presupune că îmi reiau viața? Singur? Nu pot face asta, Draven. Nu pot să o iau de la capăt, după ce atât de mult timp m-am simțit bine. Mă simțeam viu alături de ea. Și, așa cum fac de obicei, am stricat totul.

—Nu e adevărat, încearcă Draven să mă consoleze. Nu ai stricat nimic. Unele lucruri pur și simplu nu sunt făcute să funcționeze.

—Și de ce exact relația mea e sortită eșecului?