Jocuri Murdare - Volumul I

Susan

     Amintirea din lift era inca impregnata in memoria mea, insa nu stiam cum ajunsesem in pat. Ce mai conta, din moment ce ma simteam atat de bine, avand o stare de implinire sufleteasca.

     Bratele din jurul meu ma strangeau cu putere, provocandu-mi o senzatie placuta de sufocare. Mi-am inabusit fata in perna, tragand in piept mirosul lui unic.

     M-am ridicat din pat, avand grija sa nu-l trezesc, privindu-l cateva clipe cu fascinatie si m-am strecurat afara din camera. Un ceas micut de pe perete arata ora 12:00. Am oftat. Nici azi nu mersesem la slujba. Oare cat o sa mai dureze acest noroc chior al meu? Daca deveneam prea ametita si purtata de val, reuseam sa-mi pierd o a doua slujba, de aceasta data pentru un barbat.

     Am inceput sa ma plimb dntr-o camera in alta, examinand fiecare obiect fara viata. Apartamentul nu parea sa detina niciun indiciu despre acest om misterios, ramanand rece si gol. Cred ca ar fi fost aiurea daca as fi inceput sa-i caut prin lucruri, aratand ca o obsedata si o ciudata, sa nu mai mentionez faptul ca exista o posibilitate ca el sa ma prinda. Recunosc ca aveam o curiozitate nebuna, care ma tortura in fiecare secunda care trecea, facand eforturi uriase pentru a ma abtine. Nu voiam ca el sa creada ca sunt o femeie atat de posesiva si disperata. Voiam sa ma vada cu altii ochi, sa creada ca sunt diferita de celelalte si poate ca tocmai aceasta dorinta efemera ma facea exact ca ele. De ce e atat de greu sa fi om?

     Am intrat in dus, decizand sa-i respect intimitatea, chiar daca eram atat de dornica sa aflu, bucurandu-ma de apa calda care-mi rasfata pilea adormita.

     Cum ajunsesem eu in sitatia asta? Speram ca nu voi regreta candva, intr-un viitor apropiat, faptul ca ma atasasem de acest om care ma rascolea cu o singura privire si un simplu zambet. Doream sa-l cunosc, sa aflu lucruri despre el, dar nu puteam face asta decat vorbind. Ce avea de ascuns, de era asa de tainic?

     Cand am iesit, m-am sters cu un prosop colorat, infasurandu-ma intr-un halat pufos, pe care-l gasisem la indemana.

- Dylan! am auzit o voce trimida strabatand holul.

     Am iesit curioasa, intampinand oaspetele, incercand sa opresc sirul de intrebari din mintea mea. Oare cine era si ce voia? Sa fie el chiar atat de neglijent incat sa se intalneasca cu doua femei in acelasi timp? Simteam ceva in inima si nu stiu daca era gelozie sau teama, insa m-am linistit imediat cand am vazut-o pe Susan in bucatarie, prabusita pe un scaun, ascunzandu-si fata in palme, inabusindu-si cateva suspine. Si-a ridicat ochii caprui, iritati si rosi, afisand dezamagirea cand ma vazu.

- Esti bine? am intrebat-o tematoare.

     Se uita la mine pret de cateva clipe, iar apoi isi lipi capul de masa incepand sa planga in hohote.

     M-am apropiat de ea, simtind o uram de compasiune pentru acea fiinta micuta cu o suferinta atat de mare. Mi-am pus mainile pe umerii sai incordati, simtind cum tremura. Am asteptat pana cand s-a linisit si si-a suflat nasul zgomotos. Atunci m-a privit din nou, luptandu-se sa infraga lacrimile, iar eu m-am asezat langa, incercand sa-i zambesc.

- Esti mai bine acum?

- Da, sopti, imi pare rau ca am venit aici, deranjandu-va. Dylan, mi-a spus mereu sa nu vin, dar simteam nevoia sa-l vad pe fratiorul meu.

- Nu e niciun deranj, am spus repede incercand sa-i explic situatia in care ma aflam, oprindu-ma aprope imediat dandu-mi seama ca poate stia deja sau nu o interesa.

     Lacrimile care se domolisera, incepura sa-i inunde ochii din nou. De ce era Dylan atat de rece cu sora lui? Imi parusera atat de apropiati in acea zi, iar acum aflam contrariul.

- De ce nu te lasa sa vi aici? incerc sa aflu.

     Ea paru ca-si inghite vorbele, dar privirea mea sfredelitoare si insistenta o facu sa vorbeasca.