Jocuri Murdare - Volumul I

Inspirand din fumul de tigara

- Dylan? am strigat somnoroasa.

     M-am ridicat din pat si am inceput sa colind prin camere ca un zombi. Unde era? Deja ma parasise? M-am asezat la masa din bucatarie cu capul intre maini. Lacrimile mi se adunau in coltul ochilor. De ce eram asa de vulnerabila? Eram deranjata ca ma daruisem lui iar el plecase fara sa-mi spuna un simplu “adio”.  Si ce daca dormeam? Putea sa ma trezeasca si sa-mi spuna macar un: “hei tu proasto, am plecat acasa, multumesc pentru seara trecuta”, dar nimic.

     Usa de la intrare s-a dechis. Nu m-am obosit sa ma duc sa vad cine era, stiam ca lasase usa deschisa.

- Preferi masa in locul patului? intreba el amuzat trantind ceva pe masa.

     M-am sters discret pe antebrate si mi-am ridicat capul constienta ca aveam ochii rosi.

- Ai plans? zise sarutandu-ma tandru.

- Bineinteles ca nu prostule. Sunt inca somnoroasa. Unde ai fost?

- Sa i-au cafea si din astea, spuse punand un pachet de tigari pe masa.

     Isi dadu geaca jos si o arunca pe spatarul scaunului, iar apoi lua pachetul si il desface.

- Unde as putea sa scrumez? intreaba.

- Ai innebunit? am sarit de pe scaun smulgandu-i pachetul din mana. Doar nu crezi ca te voi lasa sa fumzei aici?

- De ce nu? intreaba bosumflandu-se ca un copil.

- Pentru ca, pentru ca urasc fumul de tigara.

     Se ridica si se apropie de mine. M-a saruta pana cand mi-a topit picioarele, lipindu-se de mine, substragandu-mi din mana viciul lui.

- Spune-mi, imi sopteste la ureche, nu ti-ar placea ca atunci cand sunt plecat sa ai in apartament aroma mea inconfundabila? Nu ai vrea sa ma simtit in aer si peste tot in colturile camerelor?

     Ce intrebari ridicole. Bineinteles ca il voiam peste tot in preajama mea, bucurandu-ma de prezenta lui tulburatoare, care incepea sa ma aduca in pragul nebuniei. O nebunie dulce si amara, ascunsa in fumul lui de tigara. Nu am mai spus nimic si i-am adus o farfurioara micuta, notandu-mi undeva intr-un colt al minti sa cumpar o scrumiera.

     Era atat de fermecator felul in care se juca cu fumul pe care il emana. Mi-am luat cafeaua de la Starbucks pe care o adusese, savurand-o cu pofta. As fi vrut sa stam asa toata dimineata, sa ne privim intens, fara sa ne vorbim, sarutandu-ne si mangaindu-ne.

- De cat timp fumzei? am intrebat curioasa.

- Cam de sase ani.

     Am ridicat dintr-o spranceana. Ce viciu stupid. Era o cale atat de sadica si sigura prin care sa-ti grabesti moartea.

- Nu face fata asta, spuse tragand scaunul meu mai aproape de el, ma inebuneste.

     Ma saruta scurt. M-am bosumflat. De ce asa? Avea nevoie de sarutarile lui lungi si pasionale care imi produceau fluturasi in stomac. M-am ridicat si m-am asezat in bratele lui. Pentru o secunda paru uimit, dar apoi isi infipse mana in parul meu, iar pe cealalta o strecura pe sub tricoul meu. Imi simteam corpul plin de tensiune si extaz. Doream sa mutam toata actiunea in dormitor, dar el parea ca nu va prelua intiativa. M-am dezlipit de buzele lui cu regret privindu-l in ochii caprui si calzi. Am inceput sa ma joc cu parul sau moale, iar el isi plimba mana pe spatele meu. Ce senzatie placuta imi oferea. Trage inca un fum din tigara si il sufla in directia mea. M-am strambat si i-am aruncat o privire plina de furie, iar el incepu sa rada.

- Esti un copil prins intr-un corp de femeie.

- Ce profund. Spuneti-mi domnule Collins, de unde ati luat aceasta replica atat creativa? am intrebat sarutandu-l pe varful nasului.

- De nicaieri. Se pare ca atunci cand sunt cu tine devin brusc creativ.

     Am inceput sa rad.

- Acum tine minte domnule Collins, eu nu sunt ca celelalte scalve ale placerilor tale perverse, asa ca am pretentia de a-ti dechide minte la replici mai bune.

- Scuzele mele sincere, domnisoara Harrison. Am sa tin minte pe viitor si va promit ca nu va voi dezamagi.

     Am ridicat o spranceana sarcastica. Da, sarcasmul si ironia erau doua calitati care ma caracterizau si care imi defineau personalitatea.

     Dintr-o data ii suna telefonul. Se grabi sa raspunda si aproape ca ma dadu jos cand il scoase din buzunarul de la pantaloni.

     Nu am distins vocea de la telefon, doar niste susprine pitigaiate.

- Am sa vin imediat. Nu-ti fa griji, spune si inchide.

     Se ridica si stinge tigarea. Isi ia haina pe el, se apleaca spre mine si ma saruta.

- Ne vedem deseara, da?

- Stai! am spus prinzandu-l de mana. Ai de gand sa pleci asa pur si simplu?

- Pur si simplu? Ce ai vrea mai mult? Am o urgenta.

     I-am dat drumul, simtind un ton de enervare in glasul lui.

- Sti unde e usa.

     Si asa am ramas eu de una singura in bucatarie, tragand in piept cea ce-mi mai ramase de la el: fumul de tigara. Avusese dreptate, chiar ma bucuram de ramasitele care le lasese in urma sa, intrebandu-ma tematoare daca se va intoarce. Si daca da, atunci cand? Eu nu puteam astepta prea mult. Aveam nevoie de el. Era micul meu viciu sentimental.