Jocuri Murdare - Volumul I

Orgoliu

     M-am aruncat in pat, intinzandu-ma somnoroasa precum o pisica lenesa. 8:30. Mi-am privit telefonul, trimitand semnale telepatice catre el, vrand sa-l fac sa ma sune. Doream sa ne intalnim, dar nu voiam sa fiu eu cea care-l suna. Nu voiam sa creada ca am nevoie de el si nu pentru ca nu ar fi fost asa, ci pentru ca-mi era frica sa nu ma respinga. In mod normal nu as fi procedat asa, dar era genul de om care ma intimida.

     Am lasat telefonul in pat si m-am dus in bucatarie. Stomacul meu se revolta cu furie. Ca de obicei frigiderul era gol, asa ca am sfarsti prin a comanda ceva.

     Incercariile mele disperate de a ma refugia in munca erau inutile, cand eu nu mi-l puteam scoate din cap. De ce trebuia sa fie asa? Eram sigura ca oriunde ar fi in acest moment, eu as fi fost ultima persoana la care s-ar gandi si totusi uite-ma stand aici, de una singura, intr-o vineri seara, gandindu-ma la acest barbat pentru care eu nu eram decat o femeie usoara. O spusese chiar el. Si atunci de ce ma agatam asa de el, dand din coada ca un catelus? Eram atat de maleabila si supusa in mainile sale, asa cum nu fusesem niciodata cu cineva. Unde era acum mandria si orgoliul meu? Eram asa furioasa pe mine pentru ca ajunsesem genul de femeie pe care-l uram atat de mult. Eram confuza, asa ca am pus mana pe un telefon sunand-o pe cea care imi era de ajutor in astfel de situatii: Julia.

     Dupa ce am lasat telefonul sa sune insistent, am renuntat. Era ciudat, ea imi raspundea mereu la telefon. Se intamplase ceva? Ma simteam prost pentru ca in ultimul timp o neglijasem pe prietena mea. Fusesem atat de absorbita de domnul Dylan Collins incat uitasem complet de Julia. Oare era suparata?

     Soneria enervanta a usi ma trezi din meditare. Am alergat intr-un suflet, afisand un zambet prostesc. Aproape ca l-am speritat pe bietul curier, care arunca o cutie in bratele mele, plecand cat mai repede posibil.

     Am asezat cutia pe masa din bucatarie, alungand acel fragment de amintiri, incercand sa-mi amintesc daca comandasem ceva.

     Am gasit o rochie simpla, de un albastru marin, fara maneci. Pe fundul cutiei era un bilet micut, pe care l-am luat, incercand sa-mi controlez mana care tremura. Era doar o semnatura eleganta si un mesaj scurt: “Maine, 8:30.”

     Am impachetat rochia, punand-o la loc. Aveam de gand sa i-o inapoiez. Nu ma simteam bine atunci cand primeam un cadou fara un motiv anume, mai ales venind din partea lui. Era ca si cum ma platea pentru serviciile pe care i le ofeream si nu aveam de gand sa accept. Trebuia sa-mi revin, sa ma intorc la vechea eu si sa o arunc pe aceasta noua Alexis Harrison, undeva dreptate.

     Ziua se termina fara a mai primi vreun semn, asa ca am adormit cu un gust amar, rasucindu-ma dintr-o parte in alta, avand un somn agitat.

     De ce atunci cand dormi, alarmele si soneriile devin atat de iritante? Ma ridic din pat, tarandu-mi picioarele pe parchetul rece, incercand sa ma inviorez. Deschid usa si brusc ma vad cuprinsa de un fum inecacios, care ma face sa tusesc.

- Arati groaznic! imi spuse tracand pe langa mine.

- Multumesc! Exact asta imi place sa aud la prima ora a dimineti.

     L-am urmat in bucatarie, incercand sa-mi linistesc fluturasi care se agitau in stomacul meu. Il priveam tacuta, studiindu-i chipul frumos conturat, avand acel zambet stregaresc pe care obisnuia sa-l adopte.

- Ti-a placut cadoul meu? ma intreba cu incantare.

- Poti sa-l iei inapoi.

- Nu e marimea ta? intreba dezamagit.

- Nu stiu, nu am probat-o, dar nu am nevoie de o rochie noua.

- Ce conteaza? E doar un cadou.

- Nu am nevoie sa primesc vreun cadou de la tine, am spus iesind din camera.

     M-am intors inapoi in camera, simtindu-l in spatele meu si m-am trantit in pat, infasurandu-ma in asternuturile inca calde. Ma privea nedumerit si confuz. La scurt timp se aseza langa mine, punandu-si o mana in jurul taliei mele, tragandu-ma mai aproape de el. Incepu sa joace in parul meu, iar apoi isi lipi buzele moi de urechea mea, trimitandu-mi fiori de placere in tot corpul. Am incetat sa mai respir, cand i-am simtit respiratia calda, zabarlindu-mi parul de pe ceafa.

- Ce s-a intamplat?

     Vocea ii era imbietoare si calda, facandu-mi inima sa tresara.

- Sunt doar obisita, am spus incet.

     Statu cateva clipe pe ganduri, iar apoi se ridica.

- Atunci am sa plec.

- Nu, am spus repede, sarind din pat, prinzandu-l de mana.

     In coltul buzelor ii aparu un zambet fad.

- Vreau sa stai cu mine, am soptit amintindu-mi tonul pe care-l adoptase Susan cand ii ceruse sa se intoarca acasa. Dar daca esti ocupat…

- Nu sunt, spuse eliberandu-se din stransoarea mea.

     Se intrepta spre usa, iar eu am fugit in urma sa.

- Atunci de ce pleci? Mereu pleci fara un motiv anume, il acuz simtind o furie oarba.

- Dar tu mi-ai spus mereu sa plec. Eu doar te ascult.

     De ce era atat de calm? Voiam sa se infurie, sa-mi arate ca e suparat, dar lejeritatea cu care vorbea ma facea sa cred ca pur si simplu nu-i pasa. La naiba cu tine, Dylan Collins.

- Nu vorbeam serios. Si oricum, acum e prea tarziu sa pleci.

- Ce vrei de la mine, Alexis Harrison? intreba ezitand sa deschisa usa.

- Dar tu ce vrei de la mine? am spus la randul meu, incercand sa-mi raspund la ceea ce ma intrebase.

     Se intoarse spre mine oftand.

- Ti-am spus de la inceput. Nu am de gand sa repet doar ca sa te fac pe tine sa te simti mai bine. Te-am averitzat la ce sa te astepti, daca vei continua sa te vezi cu mine. Nu incerca sa joci rolul victimei. Ai fost prevenita. Inceteaza sa te mai compatimesti atat, inceteaza sa mai iei toate deciziile doar din capricii si orgoliu. Ai impresia ca ma joc cu tine? La fel ca toate celelalte, ai judecat dupa coperta, asa ca voi pleca inainte sa incepi sa-ti cauti scuze penibile.

- Nu voi cauta scuze penibile, soptesc cu privirea atintita in pamant, dar vreau sa stiu daca tu te consideri nevinovat sau nu.

     Se intoarse spre mine, prinzandu-mi barbia intre degetele lungi si palide, studiindu-mi reactia, dupa care-mi aplica un sarut scurt. Iesi afara, trantind usa in urma sa, lasandu-ma blocata. Era asta o despartire? Aveam macar dreptul de a o numi “despartire”sau a decis pur si simplu ca nu mai are nevoie de mine?