𝑻𝒉𝒆 𝑮𝒓𝒂𝒗𝒆 𝑶𝒇 𝑳𝒐𝒗𝒆 // ᴊᵘⁿᵍᵏᵒᵒᵏ

0.2⏱

În urmă cu o vreme:

Bătăile incontrolabile ale părinților mei din ușă era încă un mod de a-mi spune că ar trebui să dorm. În timp ce gândurile mele erau ca o tornadă În mintea mea pierdută de mult în altă lume.

M-am întins peste pătura rece a patului meu,închizând ochii și dorindu-mi ca să uit fiecare pas din viața mea,luând fiecare lucru de la început. Greu,prea greu să-mi țin lacrimile într-un loc numit inimă,însă eu nu mai aveam una ci doar un muschi slăbit de putere.

Când toate se vor termina eu,voi ceda cu totul.. Plecarea din oraș nu va schimba nimic,presupun ci doar alinarea lor nu și a mea. Încă un moment în care voi fi slabă în fața lor și a tuturor.

Părinții mei erau ca doi monștrii,care se corectatu unul pe altu' în timpul urletor incontrolabile,nici-o seară în care liniștea să-mi fie prietenă ci doar opusul. Uneori gândul îmi spunea că universul mă uăște,alte ori sunt doar eșuarea altor planurii.

Am plecat din satul meu natal doar pentru binele părinților mei,unde aveam așa zisă prietenă a cărui nume îmi aduce fiorii peste coloană. Uram oamenii,uram modul lor răutăcios,uram prieteniile și uram cu totul ființele care se joacă cu sufletele oameniilor după bunul plac. Rănile provocate de ei nu erau doar fizic ci mai mult psihic,prin modul lor absurd de a-mi vorbii.

Țipetele lor aduc doar lacrimi,palmele lor lasă vânătăi iar vorbele pline de ură doar amintiri a căror urmă nu se vor pierde prea ușor. Orice vorbă bună sau rea rămâne în mintea ta,indiferent de timp,zile,ore sau ani au trecut. Aș putea să-i spun unei persoane că o iubesc și va rămâne în inima lui,Aș putea spune că o urăsc iar atunci totul s-ar duce spre furia creată de mintea sa. Viața este un joc,complicat dar bine realizat. Eu eram doar ceva secundar,ceva folositor în lumea unde vorbele nu aduc puterea,ci puterea fizica cea mai importantă.

De mică mi-am dorit să pot schimba ceva în familia mea,însă fără folos,lăsând peste trupul meu descărcările lor furioase,lacrimile mele ce curgeau peste obrazi mei,suspinând la ceva mai bun într-o zi. Nu am putut să aleg locul sau familia unde m-am născut ci aș putea alege modul de a fi pentru copii ce niciodată nu au primit iubire,ceea ce nu am primit eu aș vrea să ofer. Iubirea de părinte,dragostea,sprijin,respect și într-un final,a fii un părinte pentru copilul meu.

Acum serile mele erau plăcute,căci nu mai dădeam importanță durerii find ceva normal din viața mea. Nu râdeam ci doar schițam zâmbetul firav,plăpând de adolecent. Nu m-am plâns nicidoată de ceea ce mi-se întâmplă,nu am vorbit cu nimeni despre asta și nici nu voi avea de gând să-mi las durerea în mâinile cuiva. Deși în unele momente simțeam că aș avea nevoie de cineva,niciodată nu am putut să am ceva real,ci doar imaginar.

Eram Aysha,cea pe care nimeni nu a văzut-o râzând ci doar zâmbind. Eram eu ceea care ducea o povară în inima sa dar eram puternică,căci niciodată nu am fost sprjinită de cineva după ce trădarea persoanelor dragi m-au adus aici.

Viața era un haos,iar eu eram în mijlocul tornadei.

Însă nimic nu este pentru totdeauna,iar eu voi reuși să trec peste,acum sau poate într-o zi.

Când norii vin,soarele rămâne.

Acum,cu mutarea mea în alt oraș,altă zonă,alt liceul. Viața mea era la fel,sperând la o minune ce poate nu va venii acum ci când totul este făcut să fie întâmplat.

Nu gândesc la ceva bun ci doar la a fi încă în viață,prezent asupra momntelor pe care le trăiesc. Durerea nu este întotdeauna deasupra mea iar eu trebuie să înțeleg că orice lucru bun are și un moment rău,pentru fiecare zâmbet,merităm o lacrimă. Eu,eram la speranță zero uneori,dar niciodată să nu spui niciodată. Desi părinți mi-au taiat aripile,sunt păsări care pot merge pe pământ fără a zbura. Îngerii nu au zburat prima dată ci au învățat,cerul nu a fost înaintea soarelui și nici curcubeul înaintea furtunii.

O parte din trecutul meu,Aysha.