Traumele trecutului

Prolog

       Prolog



        Toamna începe să își ia rolul în primire încă din prima săptămână a lunii septembrie. Frigul s-a lăsat repede peste străzile obosite de căldura dogoritoare a verii ce a trecut, copacii liniștiți au început să își destrame veșmintele verzi înlocuindu-le cu unele ruginii și slab colorate. Picuri răsfirați de apă se presează de parbrizul mașinii acoperindu-l în doar câteva secunde. Ștergătoarele se mișcă într-un dans bezmetic pentru a-mi lăsa cale liberă în față. Drumul ce trebuie parcurs până la locuința părinților mei este destul de lung. Atunci când ploaia se intensifică, reduc viteza pentru a nu avea probleme. În acordurile line ale melodiei ce rulează la radio, vântul începe să se întețească făcând crengile copacilor să se aplece cu rapiditate peste drumul din pădure ce e scăldat în bălți și acoperit cu un covor de frunze alunecoase.

        În tot haosul creat de furtună îmi găsesc liniștea printre gânduri, atenția fiindu-mi la drum. Nu departe în față pe partea dreaptă a drumului, obosit de presiunea vântului se prăbușește un copac. Nu apuc să frânez deoarece corpul îmi încremenește când în fața mea apare un camion care a reușit să evite impactul cu obiectul ce îi bloca sensul de mers. Când revin cu picioarele pe pământ, apăs pedala de frână fără a sta prea mult pe gânduri și trăgând în același timp de volan în partea dreaptă. Preț de câteva secunde mașina se dezlipește de asfaltul umed fiind în cădere până ce se izbește de solul noroios, apoi își continuă drumul, rostogolindu-se repetat.  

        Fragmente mărunte de sticlă se presează pe piele lăsându-mi urme sângerânde pe chip. Îmi simt corpul cum se destramă în bucăți la fiecare zdruncinătură, carnea parcă dezlipindu-mi-se de pe oase provocându-mi un chin cumplit o dată ce bucățile se lipeau dureros la loc cât mașina se rostogolea. Atunci când impactul puternic cu trunchiul unui copac finalizează rotirea caruselului mortal în care mă aflu, toată greutatea corpului îmi este susținută doar de centura de siguranță care acum pare un lanț indestructibil.

        Lacrimile străpung bariera ochilor, obosite de tot vârtejul care s-a produs în jur și prelingându-se printre zgârieturile îmbibate de sânge de pe chipul meu palid. Picăturile de ploaie se unesc cu acestea făcându-mă să suspin puternic cu fiecare gură de aer pe care îndrăznesc să o inspir. Vântul se domolise, ușoare adieri umplându-mi corpul de fiori reci și electrizanți care au reușit să mă țină în simțiri pentru o scurtă perioadă.
        Pleoapele mi se îngreunează, prin fața ochilor mei trecând toate amintirile copilăriei mele, toate momentele fericite, toate clipele de liniște dar și de panică prin care am trecut de-a lungul vieții. Imaginile cu  părinții mei, fratele meu, prietenii și tot ce am reușit să clădesc până acum se pierd în umbre obscure printre genele greoaie ce mă afundă către visare.
        Plâng, plâng fără ca măcar să îmi mai pese, simt că acum totul se năruie în jurul meu și eu sunt neputincioasă. În depărtare se aud slab sirenele unor mașini de poliție, dar pierd lupta cu realitatea când picăturile de ploaie se opresc și pe chipul meu predomină doar lacrimile.
        Un foșnet de frunze mă face să deschid pentru ultima dată ochii, în fața mea apărând doar o siluetă ștearsă. Nu pot să disting decât un corp solid, îmbrăcat în totalitate în negru și cu un chip neclar dar pot sa jur că a fost un înger trimis de Dumnezeu să îmi curme suferința. Scap printre buze un suspin când acestea încep să tremure și să murmure fără vlagă câteva cuvinte.
        — Știam că vei veni după mine, mereu ai făcut asta! Ochii mi se închid și totul în jurul meu devine un întuneric infinit.