Regăsindu-mă în tine

Partea a VI-a

- Sincer, chiar nu pot să vă spun prin telefon. Și dacă nu veniți cât mai repede s-ar putea să nu aflați niciodată adev...

Dintr-o dată s-a auzit un sunet ca și când cineva i-ar fi dat cu ceva în cap. M-am panicat, pur și simplu nu știam ce se întâmplase și la ce adevăr se referea. M-am gândit apoi că dacă ajung repede acolo poate nu va fi prea târziu și voi afla. Mi-am luat repede niște haine pe mine și am mers la tipografie cât de repede am putut, conducând mașina ca un nebun, mai mult pe șinele de tramvai din cauza traficului infernal. Dar nu îmi păsa, pentru că trebuia să aflu acel adevăr. Dacă vine din partea mecanicului meu este clar că poate fi vorba de acel accident. Cam cu 200m înainte să ajung la tipografie avusese loc un accident și drumul era blocat. "Oh, Doamne, asta trebuie să fie o glumă", am zis, apoi am parcat mașina cum mi-a venit și am început să alerg spre tipografie.  Lorena stătea ca de obicei pe scaunul ei, făcând probabil ultimele retușuri cărții mele:

    - Trebuie (suflu) să (suflu) plec la Constanța (suflu). Huh, cât am alergat. Trebuie să mă întorc la Constanța. S-ar putea să fie prea târziu dacă nu ajung până diseară. Găsește-mi bilet la avion, te rog. Și scuze că dau buzna așa. Huh!

    - Mai întâi trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat, ia un loc.

    - Nu am timp, înțelege. Caută-mi te rog bilet și îți voi explica atunci când voi putea.

    - Bine, bine, mă uit acum. 

Căutarea a durat vreo 10 minute, timp în care nu m-am putut liniști de loc. Era ca și când aș fi băut 2l de cafea și după încă 2 de coca-cola, iar toate astea ca și când le-aș fi făcut la miezul nopții, când trebuia să-mi fie somn.

    - Se pare că norocul nu e de partea ta. Tocmai mâine-dimineață la 10:00 ai bilet spre Constanța.

    - Ah, Doamne, norocu' meu! Am zis ironic. 

    - Merg cu mașina. Mai mult de 4-5  ore nu fac, am zis din nou.

    - Care mașină? M-a întrebat Lorena. Ai uitat că nu ai mașină și că mergi cu a lui Marius? Sau ai uitat că diseară este avanpremiera cărții, când se presupune că îmi dai un interviu pentru revistă?

    - Of, Doamne, Lorena, pentru numele lui Dumnezeu. M-a sunat mecanicul, cel care se ocupa de mașina mea. De fapt, stai. Am uitat că de ceva timp îmi înregistrez toate apelurile, stai să-ți arăt.

După ce i-am arătat conversația, s-a arătat brusc interesată de acest caz. 

    - Să nu te gândești că te las să te duci singur. Poate fi periculos, să știi, m-a zis pe un ton părintesc.

    - Sincer, și pe mine mă sperie să merg singur. Hai, să mergem atunci. Îl sun pe Marius pe drum, nu vreau să prindem trafic pe autostradă.

Așa că am plecat imediat, uitând să iau cu mine permisul de conducere, cartea de credit și cheile casei mele din Constanța, iar din acest fapt, Lorena a trebuit să conducă. Ne-am fi minunat dacă  am fi scăpat de trafic, dar nu a fost așa. Am făcut aproape o oră până la ieșirea din București și asta m-a enervat foarte tare. Mă agitam mereu pe scaunul din dreapta în timp ce așteptam la semafor sau din cauza unor imbecili care mergeau cu nici 10 km/h. Sau cel puțin așa mi se părea mie, pentru că voiam să ajung cât mai repede în acel oraș să deslujesc misterul care se ivise. 

În sfârșit ieșiserăm din București, iar mașinile se risipiseră de pe șosea lăsându-ne pe noi între o coloană de câteva tiruri și câteva alte autoturisme. Lorena era foarte calmă, lucru care mă făcea să mă liniștesc puțin, dar nu îndeajuns încât să pot vorbi clar, pentru că la tot ce ziceam ea doar râdea sau sau dădea din cap în semn de aprobare sau negare. Într-un final a izbutit să rupă tăcerea întrebându-mă ceva care m-a făcut să nu mai fiu așa de agitat și să mă concentrez pe ceea ce aveam de zis.

    - Ne cunoaștem de aproape o lună, așa că următoarea întrebare nu vreau să te supere, dar nu mai suport să îmi fac fel și fel de scenarii în minte.