Regăsindu-mă în tine

Partea a IX-a

Nu am vrut s-o iau cu mine pe Lorena, dar încăpățânarea sa o bate pe cea a unui catâr așa că n-am avut de ales, plus că eu uitasem permisul de conducere la București. Plecăm spre garaj într-o jumătate de oră, neștiind dacă vom mai putea intra, neștiind dacă M va fi acolo, neștiind nici ce o să găsim. Doar plecaserăm, fără un plan, pentru a ne satisface morbida curiozitate. A parcat mașina la două străzi distanță, pentru a nu ne vede cineva venind, apoi am mers direct spre garaj, iar spre uimirea noastră, o doamnă de cam 40 de ani, stătea pe scara din fața casei, cu părul blond, ondulat, căzându-i pe umeri, cu degete lungi cu ajutorul cărora ținea o ceașcă de cafea, terminate cu niște unghii mari și roșii, iar în picioare avea niște sandale simple, cu doar câteva curelușe să-i susțină tălpile. Nu știam cine era. Alex nu pomenise în acel dosar despre vreo soție, soră, mătușă sau orice altă rudă, așa că am mers să vedem cine este.
 - Bună ziua, am zis eu. Mă numesc Robert Stănescu.
 - Bună, Roxette mă numesc. Puteți să-mi ziceți Rox.
Loreen a făcut și ea cunoștință cu „Rox", în timp ce eu o studiam îndeaproape.
 - Ce vânt vă aduce pe aici?
 - Am fost un client și prieten de-al lui Alex, bărbatul al cărui garaj este acesta.La auzirea numelui lui și-a plecat fața în jos, părând să fie tristă.
 - Al cărui garaj a fost. Alex a decedat ziua trecută.
 - Doamne, teribil. Nu am știut. De fapt, eu am venit pentru că m-a sunat zicându-mi că vrea să-mi arate ceva la mașina pe care mi-o repara.
 Am încercat să mint, dar nu știu cât de bine mi-a ieșit pentru că talentul meu actoricesc se dovedise aproape inexistent și mimica feței mă trăda de fiecare dată când încercam să spun ceva ce nu era adevărat. Însă acum m-am concentrat foarte mult, știind că ea poate fi aliată cu M.
 - Teribil? Mie-mi spui? Urma să ne căsătorim imediat ce micul Matei ar fi venit pe lume.
 Vestea pur și simplu m-a devastat, făcându-mă să-mi reamintesc prin ce am trecut și prin ce trec după moartea Mariei. Săraca femeie, trebuie să fie terminată. Dar, totuși, ceva mă face să n-o cred. Dacă era așa 'devastată' bănuiesc că ar fi renunțat la acel roșu de pe unghiile ei, la părul acela desprins și ar fi arătat puțină suferință. În schimb, deși părea puțin tristă, mereu îi venea pe față zâmbetul acela ironic al unei femei ușoare, dacă nu chiar asta era.
 - Doamne, și eu cu Alex ne împrieteniserăm atât de mult, dar nu mi-a spus niciodată că plănuia să se căsătorească și că va avea și un copil.
 - Dacă doriți să intrați în casă, sunteți invitații mei. Sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Alex va fi adus de la morgă într-o oră, iar eu am nevoie de companie până atunci.Și uite așa am pătruns în casa singurului om care pretindea a ști adevărul despre accidentul în care am fost implicat. Nu am mai stat pe gânduri nici o clipă când am întrebat dacă pot merge în garaj ''pentru a-mi aminti mai ușor clipele pe care le petrecusem împreună cu el''.Ajuns în interior, singur, am deschis direct acel dulap în care am găsit dosarul. L-am fotografiat din nou pe tot, dar n-am mai găsit acea pagină în care scria să n-am încredere în nu știu cine. Și, evident, erau mult mai puține pagini. Se pare că cineva s-a așteptat ca eu să mă întorc așa că mi-au arătat doar ce au vrut ei să văd. M-am uitat prin jur, dar n-am văzut nimic interesant în afara unei chei franceze cu câteva picături de sânge pe ea căreia nu i-am dat prea multă importanță. Am mai privit puțin la mașina care stătea în mijlocul garajului și am realizat că nu era cea pe care o văzusem ziua trecută. Era mașina mea, refăcută și revopsită din albastru în roșu. Era ceva neclar la mijloc, iar eu nu știam ce anume și nici măcar dacă voi fi în stare vreodată să aflu. Am făcut totuși câteva poze și prin jur, apoi m-am întors în sufrageria casei lui Rox unde am văzut-o discutând cu Loreen despre Alex. Nu am vrut să întrerup conversația, așa că am stat lângă ușă, ascultându-le, chiar dacă era mai politicos să le întrerup decât să practic această formă minimă de spionaj.
 - Poate crezi că sunt o femeie ușoară, a zis Rox, dar nu am o ținută decentă pentru că tocmai am venit de la București, la fel ca voi. Nu am apucat nici să-mi fac un duș. Tot ce am putut face a fost amărâta aia de cafea pe care o beam la aer, pentru a încerca să realizez ceea ce se întâmplase.
 - Fii liniștită, am auzit-o pe Lorena. Nu contează cum arăți, ci ceea ce simți tu este cel mai important, să știi.
 - Dar eu l-am iubit pe Alex. Dacă nu-l iubeam probabil nu aș fi vrut să mă căsătoresc cu el și nici nu aș fi păstrat în pântece rodul iubirii noastre care speram să fie eternă. Și chiar dacă el nu mai e printre cei vii inima mea încă îi aparține și îi va aparține pentru totdeauna.
 În acel moment nu am mai putut rezista să ascult așa că ...