Regăsindu-mă în tine

Partea a VIII-a

Știam cine era acest M. Era cel mai sigur Marius, așa că n-am lăsat dosarul și am fugit cât am putut de tare la mașină, pe care am văzut-o la câteva case distanță. Acolo din păcate Lorena nu era. Am fotografiat repede cât mai multe pagini am putut din dosar, le-am copiat pe cardul de memorie, având grijă să păstrez copii și în telefon, apoi am mers să pun dosarul înapoi. În garaj era un tip cu o cagulă pe cap, care ținea un cuțit pe gâtul Lorenei. I-am întins dosarul, apoi a zis:

    - Știu că ai făcut poze. Ori le ștergi acum, ori prietena ta moare.

    - Nu am făcut nici o poză, am zis eu.

     - Acum mă crezi și prost! Dă-mi telefonul.

I-am dat telefonul, pe care l-a izbit de podea apoi a călcat cu piciorul pe el. Bine că păstrasem cardul de memorie. Am încercat să aflu cine era, dar vocea lui era modificată pesemne și suna precum un robot cu voce de bariton. I-a dat drumul Lorenei și ne-a spus că ceea ce s-a întâmplat acolo nu era treaba noastră, iar dacă vom spune cuiva despre asta s-a jurat că vom avea aceeași soartă cu cea a lui Alex. Am ajuns în mașină și am pornit cât de repede am putut.

    - Dă-mi telefonul tău, i-am zis Lorenei.

    - Pentru? 

    - Doar nu crezi că am fost atât de prost încât să nu fac măcar câteva copii.

Mi-a întins telefonul, apoi am luat cardul din buzunar. Am descărcat pozele și în telefonul ei pentru a nu risca să le pierd. Făcusem în jur de 50, atât cât apucasem, deși dosarul avea peste 100. În primele poze am văzut ancheta poliției asupra cazului accidentului în urma căruia  Maria murise. Apoi, următoarele erau cu mașina avariată, poze făcute peste tot prin ea. La final am apucat să fotografiez notele sale personale, de unde citez:

„Mașina d-lui Stănescu se află într-o stare critică, dar se poate repara. Ceea că mă uimește însă este de ce airbag-ul din partea dreaptă s-a deschis abia la cinci minute sau mai mult după impact, deși cel din stânga s-a declanșat imediat. Frânele deasemenea prezintă anumite semne care mă fac să cred că totul a fost o înscenare și că s-a vrut moartea celor doi pasageri. De aceea scriu aici, iar dacă vedeți asta și eu nu mai sunt printre cei vii, d-le Stănescu, vă rog din toată inima, nu aveți încredere în " 

Iar aceasta  a fost ultima fotografie pe care am apucat să o fac. Oare la cine se referea? Cu siguranță la Marius, doar la cine altcineva?

    Am stat treaz până următoarea zi pentru a căuta detalii care să mă conducă cât mai repede spre acel 'adevăr'  pe care trebuia să-l aflu. Și tocmai atunci am realizat că uitasem să-l sunăm pe Marius pentru a-i spune că suntem la Constanța, dar acum, după cele întâmplate, mă gândesc să-i spun că mă voi întoarce următoarea zi, adică îl voi minți pentru a putea merge din nou la garajul lui Alex să strâng dovezi. Mă gândesc s-o trimit doar pe Lorena la București. Este prea periculos să stea cu mine, dar totodată cred că mai bine rămâne aici, unde o pot proteja, pentru că acel „M" o cunoaște și știe probabil că nu mi-aș ierta-o niciodată dacă ea ar păți ceva. Se spune că detectivii buni nu își arată slăbiciunile atunci când sunt prinși în flagrant. Se pare că eu am clacat de la prima tentativă dezvăluind slăbiciunea mea unui om periculos. Chiar și așa, trebuie să merg mai departe și mai repede, să cercetez și să aflu ce s-a întâmplat într-adevăr cu Maria. 

După ce am băut cafeaua împreună cu Lorena l-am sunat pe Marius. Era imparțial. Ca de obicei, nu se supărase deloc pentru că îi luasem mașina fără să îi spun. Până la urmă i-am spus că într-o oră vom pleca de aici pentru a nu mai aștepta până următoarea zi să mergem la garaj. Nu am vrut s-o iau cu mine pe Lorena, dar încăpățânarea sa o bate pe cea a unui catâr așa că n-am avut de ales, plus că eu uitasem permisul.