Regăsindu-mă în tine

Partea a VII-a

- Ne cunoaștem de aproape o lună, așa că următoarea întrebare nu vreau să te supere, dar nu mai suport să îmi fac fel și fel de scenarii în minte. Deci, repet, nu vreau să te superi.

    - Orice ar fi, nu mă voi supăra, am asigurat-o eu.

    - Așa... Îmi poți spune, te rog, cum s-a întâmplat accidentul acela care te-a devastat în acest cumplit mod? Adică, din câte am înțeles, nu fusese vina ta.

Această întrebare se pare că avusese probabil scop să mă facă să-mi amintesc ceea ce încercam să uit de mai bine de două luni. Nu știam cum să încep, cu ce să încep, dar am așteptat câteva minute să-mi risipesc vocile interioare care mă amenințau să mă distrugă din cauză că fusesem vinovat pentru moartea logodnicei mele, apoi am răbufnit:

   - S-a întâmplat cu o zi înaintea căsătoriei. Plecaserăm de o săptămână la Brașov pentru a lua ultimele ei lucruri fără de care căsătoria , iar aici o citez pe ea, "nu s-ar fi împlinit". Mai aveam cam 50km până la Constanța, așa că mi-am permis să merg puțin mai repede peste limita de viteză. Acum nu știu ce a fost în capul meu, dar jur că dacă aș putea da timpul înapoi aș fi mers cu 10 km pe oră numai să nu se fi întâmplat acea tragedie. Am vrut să depășesc un tir care nu avea viteză, mergea cu 55 km pe oră și nu puteam aștepta după el. Am semnalizat, am tras de volan spre stânga, m-am băgat pe contrasens, verificând, bineînțeles, dacă vine cineva din spate. Când, am văzut că mai era un tir la mică distanță față de cel pe care tocmai îl depășeam. Am vrut să trec și de acela, numai că o altă mașină, care fusese între cele două tiruri mi-a ieșit în față. Deoarece am avut viteză nu l-am putut evita. Am sperat, totuși, că pot evita moartea vreunuia dintre noi apăsând pe frână, dar la fel a făcut și cel din fața mea. Impactul a fost unul de proporții, dar, ca prin minune, airba-ul meu a funcționat și nu am avut nimic. Lucru ciudat din moment ce al Mariei s-a declanșat după vreo 5 minute de la impact. Polițiștii au venit și l-au găsit vinovat pe cel din fața mea, care se afla atunci în stare de șoc. Se pare că fusese și proaspăt ieșit dintr-un ospiciu, iar acum este iarăși acolo. Problema însă am fost eu. Nu trebuia să depășesc acel tir. Trebuia să merg încet, oricum mai aveam puțin până acasă. Oricum...

Însă ea m-a întrerupt:

    - Omule, termină. N-ai absolut nici cea mai mică vină, înțelegi? Depășirea este legală atunci când nu ai linie continuă. Nu te mai învinovăți. Acel nebun este de fapt de vină, da? Trebuie să înțelegi odată. 

Probabil a observat că îmi înfășurasem mâinile de centura de siguranță, așa că a încetinit pentru că în momentul în care asculta ceea ce am avut de zis, apoi când a început să vorbească, nu a mai fost atentă la traficul care se crease și mărise viteza considerabil.

    - Oh, scuză-mă că am început să merg așa de repede, numai că m-am enervat cumplit. Știi ce trebuie să facem prima dată când ajungem în Constanța?

    - Ce? i-am zis eu intrigat

    - Să punem mâna pe nebunu' ăla și să-i tragem o mamă de bătaie să nu se mai scoale din pat o săptămână.

Replica ei m-a făcut să zâmbesc puțin. Mă simțeam oarecum ca un adolescent supărat, care nu voia altceva decât dreptate. Și îmi aduc aminte că dintre toți adolescenții din generația mea, eu eram cam cel mai revoltat și încercam mereu să 'schimb' această societate.  Acum îmi dau seama că am pierdut acele zile în care m-am alarmat vrând să schimb ceva degeaba. Societatea nu poate fi schimbată pentru că așa a fost mereu. Omul a fost mereu lacom, dornic de putere, de avuție și etc. etc. etc. 

Ieșiserăm de mult timp din București. Mai aveam o oră și ajungeam acolo unde ne-am propus, fără să știm însă ce vom găsi acolo. Gândul că mecanicul meu ar fi putut fi omorât îmi domina rațiunea și nu mai puteam fi concentrat la discuțiile pe care le aveam cu Lorena. Mă gândeam totodată la adevărul pe care urma să mi-l spună înainte să se întrerupă convorbirea. Și, dintr-odată, am vrut să ascult din nou partea din finalul acesteia.