Regăsindu-mă în tine

Partea a II-a

- Acum știi cum ne-am cunoscut, ești fericit? I-am zis ironic lui Marius.

- Cum aș putea fi fericit? Logodnica ta abia ce a murit, iar eu nu am apucat să o cunosc. Dar, hei, sunt lângă tine. Am fost și voi fi mereu cel mai bun prieten al tău. Știi asta, da?

Nu am mai fost capabil să spun nimic atunci. Mâinile mele înconjurau sicriul Mariei, ca și când s-ar fi lipit de el. Marius era de partea cealaltă a lui, încercând să mă consilieze, spunând că așa e în viață, că voi găsi pe altcineva. Dar eu știu că destinul meu este să fiu singur, iar de aceea în acea clipă am făcut un pact cu mine însumi și anume că nu mă voi mai lăsa niciodată pradă iubirii. Acest sentiment e periculos, iar dacă nu ești atent cu el îți poate dezintegra inima. Acest sentiment are puterea chiar de a declanșa un război dacă își propune. Și nu glumesc. Hittler a declanșat cel de-al doilea Război Mondial din ură pentru Franța sau mai mult din iubirea sa pentru putere? Așa că eu nu voi mai iubi niciodată pe nimeni, decât scrierile mele care sunt inofensive.

Următoarea zi au avut loc funeraliile. Marius a stat lângă mine mereu, la fel ca mama și tata. Eram pur și simplu devastat. Cel mai greu moment a fost atunci când am ajuns acasă, iar eu obișnuit cu ea care era mereu înăuntru, pentru un moment am vrut s-o strig, s-o întreb ce avem la cină. Dar o lacrimă mi-a amintit că ea plecase de fapt din lumea celor vii. Însă dacă plecase, de ce îi mai simțeam încă prezența? De ce o simțeam lângă mine, călăuzindu-mi pașii? Cred că e o chestie divină pe care nu reușesc deloc s-o înțeleg și nici nu știu dacă o voi face vreodată.

Casa era acum mai goală ca niciodată și luna, pe care o priveam amândoi ore în șir pe fereastră parcă avea acum chipul ei. Unul foarte trist, de altfel. Și atunci am zis, că de câte ori îmi va fi dor de ea, mă voi uita la lună, așa cum făceam înainte amândoi, și îmi va trece. Dar am stat toată noaptea privind-o și parcă mai rău îmi făcea.

A venit dimineața, soarele începuse să dezmierde tot locul. Încerca, săracul, să-mi încălzească și sufletul, dar era imposibil căci partea caldă din el o lăsasem în sicriul ei. Am făcut o cafea și mi-am început rutina zilnică. Am sărit, însă, peste partea cu alergatul prin port, căci eram prea slăbit și nu am vrut să mă forțez. Am vrut apoi să scriu la următorul meu roman, dar am citit ultima pagină pe care o scrisesem înainte de moartea Mariei, iar fericirea pe care o emanam atunci nu o mai puteam reproduce, așa că am șters definitiv fișierul din calculator. Iar dacă tot nu am găsit nimic de făcut, am ales să dorm pentru că pierdusem noaptea trecută. Somnul m-a cuprins imediat, căzând în prăpastia plină cu coșmaruri. Ceea ce era înainte ultimul gând înainte de culcare, devine acum coșmarul din cauza căruia îmi e frică să adorm.

Visele mele se spulberaseră, încercând din greu să-mi refac viața. Dar cum poate trăi un om știind că tot ce a avut a dispărut într-o clipă, toate speranțele sale devenind iluzii ale deșertăciunii?

Trecuseră două săptămâni de la funeralii, iar eu mă aflam pe plaja singuratică din Mamaia. Era ciudat cum nimeni nu era acolo să vadă apusul. Cred că acest fenomen este cel mai frumos, cum soarele este înjunghiat ușor de mare, cum își lasă umbra pătată de sânge pe suprafața acesteia ca noi să nu ne încredem niciodată în ea, cum pescărușii dispar în umbra norilor, lăsând doar întunericul să dăinuie peste noapte. Și totuși, nimeni nu era acolo, să vadă această luptă aprigă. Eu sper, totuși, că soarele va învinge odată și apusul va dispărea atât din peisaj cât și din viețile noastre, lăsând lumina zilei să fie eternă și fericirea adusă de aceasta să fie din plin. Dar până atunci, tot ceea ce ne rămân sunt speranțele, visele, iluziile și până la urmă minciunile pe care ni le spunem în fiecare zi încercând să ne resemnăm și să mergem mai departe.

Valurile tremurau ușor de frica brizei, iar eu stăteam nemișcat, ca o statuie, amintindu-mi ce m-a făcut s-o iubesc atât de mult pe Maria. Să fi fost oare ochii ei sublimi cei care mă ademeniseră în capcana viselor? Să fi fost inima ei pe care o vedeam în aceștia? Sau să fi fost dulcea ei voce care îmi alinta diminețile? Nu. Pur și simplu a fost ea. Ea nu are nevoie de nici o descriere, pentru că dacă m-aș apuca s-o descriu, o epopee de dimensiunea „Iliadei" lui Homer nu mi-ar ajunge să spun cât de fermecătoare putea să fie.

Dar trecutul trebuie lăsat în urmă, asta îmi spun mereu. Vara este pe sfârșite acum, iar marea își va pierde tot farmecul. Astfel, trebuie să fiu singura-mi alinare a tristeții, a singurătății. Mă întreb, oare cum ar fi fost viața mea acum dacă Maria nu ar fi murit? De fapt, dacă n-aș fi omorât-o. Trebuia să fiu mai atent la volan.. Trebuia să am mai mare grijă de ea. Din păcate, ce-a fost a fost. Dacă m-aș putea întoarce în timp nu m-aș mai urca la volanul acelei mașini.

Cum stăteam la biroul meu din cameră, s-a auzit ușa. Se pare că era Marius, care venise probabil cu afaceri de la București.

- Salut, omule! Ce-i cu tine așa de trist? Hai, să văd un zâmbet acum!

- Probabil glumești, nu?

- Sincer, nu! Știu că îți e greu, dar uite că tot eu vin cu soluția. Săptămâna viitoare mă mut singur. Poți locui cu mine, la București. Nu va mai trebui să stai aici singur.

- Nu se poate. Nu pot pleca din acest loc. Nu încă..

- Haide, băi, mă lași singur într-o casă foarte mare? Și, în plus, ce o să faci aici singur când marea va începe să se agite și nu o să mai ai unde să mergi? Haide, o să ne distrăm!

- Bine, dar nu voi sta mult. O lună-două, poate și de Crăciun, dar nu mai mult, ok?

- E super ok. Începe să împachetezi că nu mai e mult timp!

Marius a plecat după ce am servit amândoi cina, iar eu am rămas din nou singur. Acum eram foarte nedumerit: "începe să împachetezi", mi-a zis. Dar ce să împachetez mai repede, gândurile mele, trecutul sau rezervele de lacrimi? Sau poate că s-a referit doar la lucrurile mele...