Destine Împletite 1- Umbra

Capitolul 20-David 10

Surprinzător cât de bine ne-am mişcat cu toții.
Mai întâi, Keith ne-a demonstrat încă o dată că îl subestimăm.
A manevrat cumva timpul,astfel încât cei douăzeci de ucigaşi înotau prin aer,cam în slow-motion,pe când noi ne mişcam normal. Mai mult,le-a indus halucinații,cu ceva îngrozitor,presupun,aşa că singurul lucru pe care a trebuit să îl facem a fost să le dăm câte una în cap,ca să leşine. Apoi,Kaleb a găsit rezervorul şi a băgat tot combustibilul furat de la ei.
A trebuit să-l urcăm pe brațe pe Keith în elicopter. Săracul,căzuse lat de la atâta...să îi zic magie?
Oricum,totul a decurs nesperat de bine. În scurt timp,cu Anteya la conducerea elicopterului,ne-am înălțat şi am pornit spre Marea Baltică. Cu puțin noroc, aveam să ajungem în cel mult jumătate de zi,şi aveam destul combustibil.
Keith s-a trezit din leşin la scurt timp după decolare. A bolborosit ceva despre "Graniță" şi "Încărcatul Puterii",apoi a dispărut. Era acolo,iar în secunda următoare...nu mai era.
Chiar când începusem să ne facem griji, a reapărut,vioi şi energic. L-am întrebat unde fusese,dar doar a rânjit în stilul lui caracteristic.
Acum,când vedeam pentru prima oară marea,m-a cuprins un sentiment ciudat,de neliniște. L-am ignorat.
Cu toții ne-am pus câte o paraşută şi am sărit din elicopter.
Mda,ați ghicit. Îmi tremurau chiloții,dar trebuia să fiu bărbat,aşa că mi-am ținut gura.
Am căzut uşor în apă. Ceilalți cinci înotau în jurul meu.
-Şi acum?
-Presupun că...doar ne scufundăm.
-Mă aşteptam la ceva mai inteligent din partea ta,zise Keith. Şi dacă,din întâmplare,ne înecăm şi murim?
-Ai vreo idee mai bună?întrebă Kaleb,tăios. Hai să încercăm. Dacă nu merge,ştim cu toții să înotăm.
Am încetat să dau din picioare.
Huh. Te iubesc,Anteya. Dacă murim.
Plămânii mei mureau după o gură de aer. Simțeam presiunea cât mă scufundam.
Nu mergea! Nu mergea de loc!
Privirea mi s-a împăienjenit.
Am simțit cum mi se pune ceva pe față,apoi am putut respira normal.
În fața mea,stătea o fată. Sirenă.
Pielea ei avea o tentă străvezie,albăstruie. Branhiile din jurul gâtului i se mişcau uşor în sus şi-n jos când respira. Părul lung,galben-neon,de aceiași culoare cu coada lungă,solzoasă,se unduia uşor. Ochii ei mari, verzi ca oceanul,cu gene lungi,mă studiau,cumva amuzați. Pe cap purta o coroană roz-țipător,din alge împletite.
Ea îmi pusese masca de aer. Am realizat că mă holbam la ea de ceva timp,aşa că m-am întors să mă uit după ceilalți. Cu toții aveau măştile de aer puse,în afară de...Ami. Fata se ținea cu mâinile de gât, înecându-se.
I-am făcut semne disperate Sirenei,dar ea doar mi-a zâmbit şi a clătinat din cap. Kaleb,cel mai apropiat de ea,încerca să-şi scoată masca de oxigen şi să i-o pună,dar era deja prea târziu. Ami a mai tuşit o dată, apoi a închis ochii şi am ştiut că a murit.
Sirena a înotat domol spre ea. Apa aproape că nu se mişca când înota.
I-a luat capul în mâini şi a sărutat-o.
Ami a început să se transforme. Picioarele i s-au unit şi s-au acoperit de solzi aurii,formând o coadă. I-au apărut branhii la baza gâtului. Părul a părut că prinde viață, zburând brusc în sus şi umplându-se de strălucire.
Sirena s-a desprins din sărut şi a privit-o satisfăcută.
Atunci,Ami a deschis ochii.
Frumoşii ei ochi căprui,de cățeluș,fuseseră înlocuiți de unii aurii,ca ambra.
Sirena a luat-o de mână,apoi ne-a făcut semn să le urmăm.
Ohh. Ohh,Doamne! Ce...ce se întâmplase cu biata Ami?!