Duologia ,,Dublu K" - VOLUMUL #1
Cu gândul la a prinde unul dintre cei mai căutați traficanți de substanțe interzise, comisarul Colin Steve și fiica lui, proaspăt intrată la facultatea de drept, se mută în Stanford. Cu un plan b...
,,A fost odată o copilă forțată să devină o femeie cu sufletul sfărâmat și vise ce nu aveau să mai vadă vreodată lumina realității.''
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Kristall
Welcome to the bottom of hell They say pain is a prison, let me out of my cell You say you proud of me, but you don't know me that well Sit in my room, tears running down my face and I yell NF- How could you leave us?
Se întâmplă des să mă afund în întunericul din sufletul meu. E involuntar, o fac în mod inconștient și îndeosebi atunci când sunt pusă într-o situație în care nu văd luminița de la capătul tunelului. Se întâmplă des. Poate prea des, altmiteri nu-mi explic cum de am ajuns să-mi simt zilnic sufletul rupt în bucăți. Îmi fac loc în propria inimă și mă ascund acolo, de parcă aș putea cumva să o peticesc atât de bine, încât nimeni să nu își dea seama că bate din ce în ce mai greu, mai dureros, mai... încet.
– Dumnezeule, Kristall! Ce îți ia atât? Ar fi trebuit să fim deja pe drum.
Tresar și ies din bula pe care mi-o crează propria minte. Arunc o ultimă privire fostei mele camere și cu un oftat prelung închid ușa, tremurând din toate încheieturile, și ies în hol. Îmi pare că pereții se strâng în jurul meu și gândul că mutatul e o idee proastă îmi face pielea de găină pe întregul corp.
– Cobor, tată.
Am simțit că se rupe câte o bucată din mine cu fiecare treaptă pe care am coborât-o cât mai încet cu putință spre parter, iar ochii mi s-au umplut instant de lacrimi, încețoșându-mi privirea.
Îmi e atât de greu să mă despart de casa asta, de amintirea mamei, de singurul loc care o mai păstrează vie pe cea care mi-a dat viață. Copilul din mine îi jelește încă lipsa și tind să cred că și pentru tata e la fel, deși tragicul deces ne-a separat și pe noi doi pentru totdeauna. Ne-a rupt unul de altul pentru totdeauna.
El s-a afundat în muncă, eu în întunericul ce-mi învăluie sufletul. El a urcat în grad, eu am căzut tot mai adânc în prăpastie. El și-a îndeplinit în fiecare zi scopurile, eu abia de pot să mă mențin pe mine pe propriile picioare. El nu a putut să mai vadă dincolo de zâmbetele mele forțate, iar eu am renunțat la ideea de încerca să îi arăt că am pierdut o parte din mine, încă din ziua înmormântării mamei mele.
Au trecut cinci ani de la moartea ei și abia acum pot spune că m-am obișnuit parțial cu lipsa sa, chiar dacă golul din mine nu va fi umplut niciodată, cu nimic, oricât de mult aș încerca. E mereu acolo ca o gheară de suferință, gata să îmi distrugă și ultimul gram de liniște, când sper să mă pot bucura de el.
