Duologia ,,Dublu K" - VOLUMUL #1
Cu gândul la a prinde unul dintre cei mai căutați traficanți de substanțe interzise, comisarul Colin Steve și fiica lui, proaspăt intrată la facultatea de drept, se mută în Stanford. Cu un plan b...
,,A fost odată un băiat al cărui suflet s-a sfărâmat pentru totdeauna într-o zi de 13, făcându-l să piardă irecuperabil totul.''
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Kilan
The voices in my head keep tellin' me I'm not okay It's feelin' like a hurricane in my brain Dark clouds, hard times, bad weather Please don't make this last forever Falling in Reverse- Voices in my head
Scot bricheta din buzunar și aprind candela neagră de lângă mine. O sprijin de căsuța metalică în formă de cruce și las focul să ardă ceara aurie. Strâng din ochi ca să împiedic lacrimile să îmi cadă pe obraji și înfig degetele în iarba din jurul meu. Amintirile mă taie în carne și inima din piept îmi bate cu putere. E iar aceeași zi, an de an, 13 Septembrie.
Mă aplec și sărut crucea de piatră, imaginându-mi pentru a mia oară că îi sărut ei fruntea. Simt lacrimile cum îmi curg șiroaie pe față și înghit forțat toată durerea ce mi-a urcat în gât. Blestemata asta de zi revine la nesfârșit și oricât aș vrea nu pot să nu mă gândesc cum ar fi stat lucrurile dacă nu se întâmpla. Dacă nu ar fi murit într-o singură după-amiază trei dintre oamenii care mi-au marcat considerabil existența.
Mă ridic de jos și îmi aprind o țigare, ștergându-mi cu mâneca de la hanorac dârele lăsate în urmă de lacrimi. Fumul îmi ajunge în plămâni și trag la nesfârșit, încercând să elimin apăsarea din piept care mă lasă fără aer. Cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi fost acolo în momentele alea? Cum s-ar fi simțit, știind că poate eu sunt tatăl copilului ce zace la șapte metri sub pământ? Cum ar fi fost viața mea, dacă mama mai trăia?
Alecksander mă bate pe umăr și îi arunc o privire scurtă, îngenuncheat de durerea ce îmi sfârtecă interiorul. E singurul care știe de ce de trei ani, pe 13 Septembrie, vin la cimitir. Unicul om care știe că în data asta nenorocită femeia ce purta un copil care putea fi al meu s-a aruncat de pe un pod cu mașina, ucigându-se pe ea, pe mama mea și pruncul nenăscut.
Arunc o privire crucii ei și aș strânge-o fără rețineri de gât dacă ar fi acum în fața mea. Aș sugruma-o cu mâinile goale și i-aș da să simtă măcar un procent din durerea pe care o port cu mine de trei ani. I-aș îndesa pe gât cel puțin la fel de multă agonie pe cât am simțit eu atunci.
Însă nu mai e. Și asta mă aduce în pragul nebuniei pe care am simțit-o în urmă cu trei ani, fiindcă nenorocita a ales să mă distrugă până la temelii, lăsând în urmă o carcasă goală, un jeg uman, o scursură. Un nimeni.
Nu doar că nu am știut nimic de sarcină, ci am aflat abia când poliția m-a sunat să vin să identific cadavrele. Fosta mea iubită a corupt-o pe mama să creadă că eu nu am vrut copilul, că nu mi-am dorit fetița ce nu a apucat să vadă nici pentru o clipă lumina zilei. A manipulat-o pe femeia care îmi mi-a dat viață în ultimul hal și nici până acum nu am aflat de ce a urcat cu ea în mașină, de ce s-a agățat atât de simplu de mâna întunecată a morții?
