Până la ultima suflare

19

Capitolul 19

Christian

—Te simți bine? A întrebat Lucas, privindu-mă confuz.

—Mhm, am răspuns, luptând împotriva zâmbetului care se încăpățâna să-mi apară pe buze.

Un zâmbet necaracteristic și o erecție care mă făcea să iau în considerare ideea de a-mi cumpăra pantalo cu două mărimi mai mari – asta îmi lăsase în urmă Ida, după ce ieșise din biroul meu, cam cu o oră în urmă. Confruntarea pe care a avut-o cu Liona, cum și-a apărat teritoriul ca o leoaică, m-a excitat. Am simțit mai mult decât sângele care-mi gonea prin vene spre destinația exactă, dar nu voiam să le acord atenție.

—Am văzut-o pe Liona ieșind din curte acum ceva vreme, dar nu prea mi se pare mie că din cauza ei zâmbești așa, a spus Lucas, rânjind mișelește.

Zâmbetul meu a pierit imediat.

—Nu zâmbesc nici cum, am spus morocânos.

—Aha. Și eu n-am trei cuțite și un revolver ascunse pe sub haine, a spus sarcastic. Haide, spune-mi. Ce a făcut cumnata?

Am oftat. Uneori prietenul meu părea mai mult o bătrânică bârfitoare, decât un membru al mafiei și om de afaceri.

—După cum ai văzut și tu, Liona a fost aici. Ida a dat peste ea în biroul meu.

—Oh, Dio mio! De asta a plecat Liona cu coada între picioare? Trebuie să recunosc, ai avut boașe să o chemi aici, a doua zi după nuntă. Probabil cumnata n-a fost prea încântată.

—N-am chemat-o eu. A venit singură. Și da, Ida n-a fost prea fericită să o vadă pe Liona dezbrăcată în biroul meu.

Șocul a conturat trăsăturile feței lui Lucas, apoi un rânjet pervers i-a apărut pe buze.

—Trebuie să fi avut parte de un spectatol grozav, a spus cu un ton sugestiv.

Nu avusesem parte de spectacolul la care probabil se gândea el, dar fusese cu adevărat fascinant să o privesc pe Ida scoțându-și ghearele așa.

—Ah, era să uit motivul pentru care am venit! M-a luat prin surprindere zâmbetul ăla al tău. Credeam că ești pe moarte, a spus amuzat, iar eu mi-am dat ochii peste cap.

—Și motivul pentru care mă încânți cu prezența este...?

—M-a sunat bijutierul. Brățara e gata. Fix la timp pentru evenimentul de mâine seară. Apropo, vor fi și reporteri. PR-ul n-a putut să oprească asta, îmi pare rău.

Am inspirat adânc. Singurul lucru care nu-mi plăcea când lucram legal erau reporterii. Scormoneau după orice mic rahat și îl făceau să miroase de zece ori mai rău. Parcă nu erau oameni și ei.

— Cred că pot să fac față unor reporteri, am spus pufnind. E un lucru bun că brățara e gata. Se va asorta perfect cu rochia roșie pe care o să-i spun să o poarte.

— Chiar crezi că se va îmbrăca așa cum îi spui tu?

Am zâmbit larg.

—Nu, nici vorbă. Doar vreau să o zgândăresc puțin.

—Ok, trebuie să plec, a spus grăbit, sărind din scaun.

M-am încruntat confuz.

—De unde graba asta?

—Trebuie să mă uit la niște tutoriale de machiaj pe youtube. Vreau să fiu pregătit pentru când va trebui să-ți ascund ochiul vânăt.

Lucas a ieșit din biroul meu, iar eu am râs sănătos.