Până la ultima suflare

28

Capitolul 28

Idalia

Bip. Bip. Bip.

Sunetul acela, atât de repetitiv, era al naibii de enervant. La fel și lumina care-mi ardea pleoapele.

— Ida... mă auzi?

Da. Dar cine era? Vocea îmi părea cunoscută, dar nu-mi puteam da seama cine era.

M-am dat bătută. Eram prea obosită ca să-mi bat capul cu asta. M-am concentrat pe întunericul liniștitor, iar apoi nici vocea, nici sunetul enervant nu s-au mai auzit.

Bip. Bip. Bip.

Sunetul acela, atât de repetitiv, era al naibii de enervant. La fel și lumina care îmi ardea pleoapele. La fel și mirosul de dezinfectant, care-mi pișca interiorul nasului.

— Ida... te rog, deschide ochii...

Christian?

Vocea lui, atât de îndepărtată și plină de disperare m-a făcut să tresar.

— Idalia? Mă auzi?

Speranța.

Da, te aud.

Voiam să-i răspund, dar parcă propriul corp nu mă asculta.

— Deschide-ți ochii, te rog, iubito!

I-aș deschide, daca becul ălă nu m-ar orbi!

Iubito... Cuvântul îmi făcea inima să tresalte.

Bip-bip. Bip-bip. Bip-bip.

— Ida? Ce se întâmplă? James!

— E de bine. Se trezește.

Pleoapele mi-au fost deschise cu forța, iar o lumină orbitoare mi s-a plimbat prin față. Am urmărit-o inconștient.

— Ida, mă auzi?

Vocea asta nu era a lui Christian. El unde era? Am încercat să-mi deschid ochii. Am reușit doar să deslușesc figura unui bărbat, dar care nu era Christian. De ce îmi erau pleoapele atât de grele?

Am încercat să-mi mișc mâna, să-l caut. Dar nu cred că am reușit. Trebuia să-l strig. Să-l chem.

Christian.

Christian.

Christian.

— Chris...

Mâinile lui calde mi-au cuprins palma, înainte ca vorbele lui să ajungă la mine.

— Sunt aici, iubito. Deschide ochii, te rog! Speranța îi nuanța vocea într-un fel în care nu o mai auzisem până atunci.

Îmi simțeam pleoapele mai grele ca niciodată, dar m-am forțat totuși să le ridic. Lumina orbitoare m-a făcut să mă strâmb. Pereții de un alb impecabil nu făceau altceva decât să mărească intensitatea luminii și să-mi dea de înțeles că mă aflam într-un spital.

Lângă patul pe care eram întinsă se aflau James, în dreapta, și Christian, în stânga. În timp ce doctorul arăta un calm desăvârșit, citind impasibil niște foi, Christian arăta de parcă fusese lovit de tren recent. Foarte recent. Părul îi era răvășit, ochii albaștri erau tulburi, înconjurați de urmele lipsei de somn. Pielea îi era palidă, iar fața uscată. Cămașa bej îi era descheiată la primii nasturi, iar mânecile răsucite până la coate. Chiar și așa, era frumos. Chiar și lovit de tren, era al naibii de arătos.