Până la ultima suflare

1

Capitolul 1

Christian

O înmormântare nu era niciodată un eveniment plăcut.

Abia în astfel de momente realizăm cât de fragili, cât de vulnerabili suntem. Realizăm că există ceva mai presus de noi, care va fi mereu mai presus de noi și pe care nu-l vom putea controla niciodată. În fața căruia vom fi mereu niște ființe ușor de distrus.

Aproape că mi-era frică de înmormântări. Iar mie nu mi-era frică de nimic.

Nici măcar atunci când îți îngropai inamicul nu era prea mult loc pentru sentimente de victorie, de ușurare că ți-ai scos un ghimpe din coaste.

O înmormântare era cu atât mai neplăcută cu cât era a unui om care făcea parte din familie.

M-am răsucit pe scaunul al naibii de confortabil care fusese până nu demult al tatălui meu. Trecuseră două săptămâni de la moartea lui, iar azi era ziua în care testamentul său ajungea la mine.

Două bătăi scurte în ușa biroului mi-au atras atenția.

— Intră.

M-am tras mai aproape de birou și am adoptat o poziție solemnă când avocații au intrat pe rând.

— Bună dimineața, domnule Cassano.

Alberto, avocatul și cel mai apropiat prieten al tatălui meu, a privit cu tristețe ținuta mea, complet neagră. Credea că o port pentru că țin doliu după tatăl meu. Dar se înșela. Când ți doliu după propriul suflet, porți negru mai tot timpul.

— Ați deschis testamentul tatălui meu? Am întrebat inexpresiv.

Tot ce-mi doream era să se termine totul mai repede. Să ajung în posesia banilor, a teritoriilor și a tot ceea ce deținuse cândva tatăl meu.

Alberto a încuviințat.

— L-am deschis. Există și o scrisoare – a spus și și-a deschis servieta căutând hârtia – pe care tatăl dumneavoastră a lăsat-o special pentru dumneavoastră.

Mi-a întins plicul în care se afla mesajul. Curios, am rupt cu atenție capătul plicului și am scos scrisoarea.

— Tu n-ai citit-o? L-am privit suspect.

— Nu, domnule. A lăsat-o numai și numai pentru dumneavoastră.

Am despăturit foaia și am început să citesc, curios, doar pentru mine:

Dragul meu fiu,

Dacă această scrisoare ajunge în mâinile tale, înseamnă că eu nu mai sunt pe această lume. În pofida arzătoarei mele dorințe, nu sunt nemuritor, iar dușmani am mulți.

Din păcate sau din fericire, nimeni nu era nemuritor. Moartea se apropie tiptil de fiecare în parte, cu fiecare zi, lună, an care trece. Și nu știi niciodată cât timp ți-a mai rămas. Nu știi niciodată cum îți va fi moartea sau cine va fi responsabil de ea.

În cazul tatălui meu, din acei mulți dușmani, doar unul a avut destul curaj – sau o dorință puternică să moară – încât să pună în aplicare asasinarea tatălui meu. Unul din inamicii lui i-a făcut felul, iar eu am savurat fiecare clipă în care viața se scurgea din acel bastard. Picătură cu picătură. Iar asta pentru că sângele trebuia răzbunat. Mereu.

Nu o să-ți cer să nu mă răzbuni. Probabil ai și făcut-o deja. După ce mama ta a plecat, ai fost mereu însetat de răzbunare, iar eu, ca un părinte care nu știa să fie părinte, am lăsat ura să te înghită cu totul.