Până la ultima suflare

16

Capitolul 16

Christian

Mai târziu în acea noapte cerul a fost străpuns de fulgere, iar liniștea a fost înlocuită cu ropotul picăturilor grele de ploaie și bubuitul tunetelor. M-am foit în patul imens, fără să pot să dorm, deși era trecut de miezul nopții. Un sentiment inexplicabil îmi ținea ochii deschiși, ca și cum o parte din mine știa că urma să se întâmple ceva și trebuia să fiu treaz.

M-am ridicat în capul oaselor, la marginea patului și am oftat. Lumina unui fulger a luminat camera pentru câteva secunde, apoi un tunet asurzitor a acoperit liniștea. Nu-mi plăceau furtunile și probabil ăsta era motivul pentru care nu puteam dormi. Asta sau faptul că mâine urma să mă căsătoresc.

Un ciocănit grăbit în ușă mi-a atras atenția. Cine ar putea fi treaz la ora asta? Precaut, m-am ridicat și am deschis ușa. Ida era în prag, îmbrăcată într-un tricou negru care-i ținea loc de rochie de noapte. Abia îi ajungea la jumătatea coapselor, iar asta putea fi o problemă. Brațele îi erau strânse în jurul taliei, iar umerii îi erau încordați. Părul ciocolatiu îi acoperea mare parte din față, dar îmi puteam da seama că nu era în apele ei.

Privirea i s-a ridicat lent din podea, analizând pantalonii gri pe care îi purtam, s-a oprit puțin în dreptul pieptului meu neacoperit de tricou și apoi a ajuns la ochii mei.

—Îmi pare rău dacă te-am deranjat, a șoptit, ferindu-și privirea.

—Nu dormeam, oricum. S-a întâmplat ceva?

—Eu ăămm..., a început, foindu-se neliniștită. Furtuna... nu pot să dorm din cauza ei.

—Suntem doi atunci. Intră, am spus și m-am dat la o parte, făcându-i loc să intre.

Ida a intrat, privind în jur ca un pui de pisică speriat, pe care îl aduci prima dată acasă.

—E frumos. Simplu, dar frumos.

—Nu-mi place să aglomerez lucruri fără sens într-o singură cameră, am spus, privindu-mi dormitorul întunecat și rece.

—E ca ascunzătoarea lui Zoro, a chicotit, așezându-se pe pat.

M-am apropiat și m-am întins pe partea mea de pat. Mi-am pus un braț sub cap și m-am făcut comod.

—De ce Zoro? Am întrebat curios.

Ida s-a întins și ea, pe o parte, cu fața spre mine.

—Zoro sfâșia hainele inamicilor cu sabia lui, în formă de "z". Tu faci la fel. Sfâșii trupurile oamenilor lăsându-ți propriul semn pe ei. Două semiluni. Inițialele tale, Christian Cassano.

—Zoro era un erou. Eu sunt răufăcătorul în povestea asta, Idalia, am spus, fără vreo inflexiune în voce.

—Poate, poate că nu, a răspuns gânditoare, jucându-se cu capătul pilotei.

—Ce vrei să spui? Am întrebat și m-am întors spre ea.

Ida și-a ridicat privirea spre mine și atunci mi-am dat seama cât de aproape ajunsesem unul de celălalt. Fără voia mea, ochii mi-au coborât pe buzele sale, pline și rozalii.

—De ce nu poți să dormi? A șoptit, cu ochii lipiți de ai mei.

—Nu-mi plac furtunile, am răspuns sec, iar curiozitatea ei nu a fost nici pe departe satisfăcută.

—De ce?

Nu m-am putut abține să nu zâmbesc. I-am dat la o parte șuvițele de păr care amenințau să-i acopere încă o dată chipul și mi-am lăsat palma să-i mângâie obrazul.