Până la ultima suflare

7

Capitolul 7

Idalia

Imediat cum melodia a ajuns la final, m-am scuzat și aproape am alergat spre toaletă. Seara aceasta nu putea fi mai rea de atât. Nu-mi plăcea să fiu înconjurată de falsitate, iar acum am ajuns să mă îmbăiez în ea. Zâmbete largi, "încântată de cunoștință" nici într-un milion de ani...

Și mai era și Marianna Biagio. Femeia asta nu putea să-și facă apariția într-o zi mai nepotrivită. Cum să mă prefac că sunt o tânără proaspăt logodită cu cel mai frumos bărbat în viață când ea bântuia pe aici, dezgropând toate amintirile pe care m-am chinuit atâta vreme să le îngrop?

Am intrat în toaleta femeilor, care surprinzător, era goală. Nu că mă plângeam, cinci minute departe de lume erau o binecuvântare.

Am deschis ușa primei cabine, iar când am dat să intru am dat cu ochii de o foaie de hârtie lipită de capacul toaletei.

E DOAR VINA TA!

Scrisul era dezordonat și mânjit. Părea scris cu sânge.

Inima a început să mi se zbată în piept și mâinile să-mi tremure. Am înghițit în sec. Am trântit ușa de la cabină și am mers la următoarea. Înăuntru era o altă foaie, cu un alt text.

TU L-AI UCIS!

Nu. N-am făcut-o eu. N-am fost eu.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. N-am fost eu. Nu.

M-am îndepărtat și am întins mâna spre mânerul celei de-a treia uși. Tremuram din toare încheieturile. N-am fost eu. N-am făcut-o eu.

Am apăsat clanța încet. Mi-am închis ochii strâns. Ușa s-a deschis cu un scârțâit sinistru. Mi-am ridicat privirea și am deschis ochii, cu inima zbătându-se în piept.

Tot corpul mi-a înghețat. Aerul mi-a ieșit din plămâni. Am auzit un țipăt puternic, care a avut ecou în mintea mea. Eu țipasem?

M-am lovit cu spatele de lavoar și am căzut în genunchi. Nu-mi puteam desprinde privirea de imaginea din fața mea. Un bărbat plin de sânge era așezat pe toaletă. Din colțul gurii i se prelingea un fir de sânge. Gâtul și brațele erau mânjite de sânge. Trupul îi părea inert, iar hainele erau murdare și rupte pe alocuri. Fața îi era palidă. Iar ochii îi erau deschiși. O pereche de ochi albaștri, reci, morți, mă fixau. La fel ca ochii lui.

Tu l-ai ucis.

Din vina ta e mort!

Uită-te în ochii lui, Idalia! Vezi ce-ai făcut?

E numai vina ta!

Tu l-ai ucis!

Tu l-ai ucis!

Tu l-ai ucis!

Nu... nu...

Trebuia să ies de aici, dar nu corpul nu mă asculta. Voiam să respir, dar parcă tot aerul dipăruse de aici. De ce nu puteam respira? Nu e vina mea. Mi-am trecut mâinile tremurânde prin păr, trăgând de rădăcini.

Tu l-ai ucis!

Taci!

Nu eu am făcut-o.

Atunci de ce sângele lui e pe mâinile tale?

Mi-am privit palmele, brațele. Eram plină de sânge. Nu! Unghiile mi-au intrat în pielea antebrațelor. Trebuia să scap de sânge. Sentimentul bine-cunoscut de durere a venit imediat.