Până la ultima suflare

10

Capitolul 10

Idalia

Am coborât grăbită din mașină și m-am îndepărtat, fără vreo țintă fixă. Aveam nevoie de aer. Dintr-o grămadă de motive care mă lăsaseră fără.

Am profitat de faptul că doctorul îl ținea ocupat pe Christian și am traversat parcarea cât de repede am putut, ignorând strigătele viitorului meu soț. Ce naiba fusese în capul meu? Era o nebunie să mă căsătoresc cu un bărbat pe care nu-l cunoșteam deloc și care mai era și asasin.

Christian avea dreptate. În jurul lui era plin de sânge. Cum aș putea face față la așa ceva zilnic? Eram prea slabă. Nu eram demnă de poziția pe care urma să o am. Ce naiba am făcut? În ce m-am băgat de una singură?

Mama avusese dreptate când a spus că oamenii sunt egoiști chiar și când fac o faptă bună. Pentru că în fiecare bine există un rău și în fiecare rău există un bine. Ne mințim că ne jertfim pentru binele celor dragi, când, de fapt, incoștient ne pedepsim pentru greșelile noastre din trecut. Facem sacrificii pentru a ne ușura conștiința, nu pentru binele celor dragi. Nu acceptasem să mă căsătoresc pentru a-mi salva tatăl. O făcusem pentru a mă pedepsi și aparent, chiar funcționa. Trăiam înconjurată de cel mai mare păcat al meu.

Am ieșit în stradă și m-am așezat pe prima bordură pe care am văzut-o. Trebuia să mă liniștesc. Să respir. Am inspirat adânc de câteva ori, până când mi-am simțit inima bătând normal din nou.

Eram undeva la marginea orașului și era o zonă destul de liniștită, nu prea mulți oameni mi-au trecut prin față. M-am gândit să profit și de asta și să-mi analizez opțiunile. Nu erau prea multe, totuși. Acasă nu puteam să mă întorc – din mai multe motive. Nu mă simțeam în stare nici să dau ochii cu Christian, nu după ce s-a întâmplat în mașină. Aia a fost intens, a fost atracția fizică dintre noi. Dar dacă lăsam asta să iasă la suprafață, ura reciprocă o va înghiți și ne va distruge și pe noi.

Oare Christian chiar mai voia să se însoare cu mine? Nu mă considera prea slabă, nedemnă de numele Cassano?

N-am apucat să-mi găsesc răspunsul la întrebare, căci o picătură rece de ploaie a căzut pe fața mea. Mi-am ridicat privirea spre cer. Crezusem că se însera, dar de fapt, nori grei și gri cucereau cerul albastru și senin. Urma mai mult ca sigur o furtună. Și eu eram în mijlocul unui labirint de străzi. Oh, Dio mio!

Mi-am strâns genunchii la piept și mi-am sprijinit fruntea de ei. Picuri mari și reci îmi loveau pielea, trecând prin hainele subțiri pe care le purtam. Cred că uitasem că Londra era un oraș care plângea la fel de des ca mine.

Am auzit sunetul unor pași grăbiți, dar eram prea obosită ca să îmi ridic privirea. Picurii care mi s-au îmbibat în haine îmi trăgeau corpul amorțit în jos.

—Idalia? O voce răgușită și necunoscută de bărbat m-a strigat, dar n-am putut schița nici un gest.

O mână mare, caldă, mi-a trecut pe spate și am simțit o prezență în dreapta mea. Mi-am ridicat lent capul. Ochii mă usturau și îmi simțeam fața umflată, probabil de la plâns. Arătam ca naiba, dar străinul nu părea prea interesat de asta.

—Cine ești? Am murmurat, deși intenționam să o zic tare.

—Sunt Matteo. Lucrez pentru Christian. Trebuia să de duc azi la mall, dar a intervenit ceva. Am auzit că te-ai distrat, totuși, a spus și mi-a zâmbit.

M-am strâmbat amintindu-mi acțiunea de care avusesem parte în mall.

—Christian m-a trimis să te găsesc și să te duc acasă.

Am pufnit nemulțumită și extrem de extenuată. Mi-am trântit capul pe umărul lui Matteo și am spus suficient de tare încât să audă doar el:

—Va trebui să mă duci pe sus acolo!

Nu mă așteptam, dar Matteo chiar m-a dus pe sus. Înainte de a-mi da seama ce se întâmplă, Matteo și-a trecut un braț pe sub picioarele mele, celălalt pe la spatele meu și m-a ridicat la pieptul său de parcă eram un pui de pisică abandonat.

N-am comentat, totuși. M-am bucurat de căldura trupului său cât am putut de mult, până am ajuns la mașină, unde m-a așezat pe scaunul pasagerului și a închis portiera.

Mi-am îmbrățișat trupul cu brațele, încercând să fac să-mi fie din nou cald. Matteo a observat și a dat căldura mai tare.

—E mai bine? A întrebat după câteva momente, iar eu am încuviințat.

Am ajuns la conacul familiei Cassano mai repede decât mă așteptam. Am intrat grăbită în casă, tremurând din toate încheieturile. Hainele îmi erau încă ude și mă împiedicaseră să mă încălzesc în mașină.

Christian era în sufragerie, plimbându-se agitat de colo-colo. Ușa masivă de la intrare s-a trântit în spatele meu, atrăgându-i atenția. Privirea lui a întâlnit-o imediat pe a mea și parcă s-a încruntat și mai tare – asta dacă era posibil așa ceva.

— Unde naiba ai fost? S-a răstit, apropiindu-se cu pași mari.

— Ți-am spus, aveam nevoie de aer, i-am răspuns cât de calmă am putut, încercând să nu tremur.

— Tocmai ce fusesem atacați într-un nenorocit de mall! Nu te plimbi dracului singură, pentru că "voiai aer"! a țipat, dând din mâini.

Nu-l mai văzusem niciodată așa. Era furios de-a dreptul. Obrajii îi erau roșii, maxilarul era încordat, privirea întunecată.

— Fac ce naiba vreau! m-am răstit, încercând să resist impulsului de a-mi strânge brațele pe lângă mine.

— Nu faci ce vrei dacă asta înseamnă să-ți pui siguranța în pericol!

Până să am ocazia să-i răspund, cineva a intrat în casă. Un val de aer rece s-a strecurat înăutru, iar trupul meu l-a simțit imediat. Am tremurat violent, strângându-mi brațele pe lângă mine. Nu m-a ajutat prea mult. Hainele reci și umede s-au lipit de mine, provocându-mi încă un fior.

— Ți-e frig, a spus Christian, mai mult ca o afirmație decât o întrebare.

Mi-am ferit privirea, ca un copil vinovat. Christian a oftat puternic.

— Du-te sus, schimbă-te de hainele ude și fă un duș fierbinte, a spus pe un ton aproape blând.

Aproape am crezut că îi pasă cu adevărat de starea mea, până când a adăugat:

— Nu vreau să fi răcită la nuntă. Trebuie să fie totul impecabil.

A trecut pe lângă mine fără să-mi mai arunce vreo privire. M-am întors la timp să-l văd intrând în birou alături de Lucas. Apoi am urcat sus și am făcut întocmai cum mi s-a spus.