My living nightmare-în română

Nu mai știu ce să fac

Au trecut două săptămâni, două săptămâni lungi și terifiante. Mă gândisem să fug în fiecare noapte, în fiecare noapte tăcută în care stăteam în patul lui, așteptându-l. Nopțile au devenit mai lungi, nopțile au devenit mai tăcute, deși îl uram pe Tom Kaulitz,  era plecat, era inconfortabil, m-a iritat câteva nopți, de ce mă simțeam atât de...vulnerabilă, nu mă mai simțeam protejată, protectorul meu dispăruse, deși era și intrusul meu, monstrul meu care se ascundea sub patul meu, coșmarul meu viu. A fost o altă noapte tăcută, deși nu mai eram ghemuită pe patul lui mare, întunecat, acum eram ghemuită pe scaunul mare de lângă patul lui de spital, sprijinită de o parte a acestuia. În sfârșit îmi făcusem curajul să intru în camera lui, eram îngrozită când mă gândeam să intru aici, dar în seara asta am respirat adânc și am reușit să pășesc pe ușa aceea și să-mi fac loc înăuntru,bătută în piept și respirația mea devenea greoaie, dar odată ce i-am văzut fața m-am relaxat, ceva din privirea de inocență de pe chipul lui adormit mi-a dat acest confort copleșitor care aproape că m-a făcut să izbucnesc în lacrimi. Am adormit lângă el, ascultându-i bătăile inimii, ascultându-i respirațiile blânde, era atât de diferit. Eram obișnuită să-i ascult vocea tare țipând la mine, respirația grea din cauza țipetelor, dar acum era... inofensiv. Nu a trecut mult până m-am trezit, am făcut ochii mari, puțin speriată de cât de întunecată era camera, am stat nemișcată, fără să vreau să mă mișc, dorind doar să ascult. Atunci mi-am dat seama că Tom m-a trezit din mișcarea lui bruscă. Am sărit rapid în sus și m-am îndepărtat de patul lui și l-am privit cum a început să se miște. În timp ce și-a întors capul puțin, înainte ca ochii să se deschidă, inima mea a început să-mi curgă din nou în gât și am fugit din cameră, îngrozită odată ce ochii lui i-au întâlnit pe ai mei. Am alergat pe scări, evitând încă o dată liftul. Când am ajuns la ultima treaptă, m-am împiedicat și m-am prăbușit pe podeaua lucioasă și rece a spitalului, derapând puțin. Am fost însoțită rapid de un medic frumos care m-a ridicat în picioare „O, mulțumesc” am spus, prea distrasă ca să zâmbesc.

„Nici o problemă” începu el cu o expresie îngrijorată pe chip.M-am dus să fug, dar el m-a prins de braț, m-am întors spre el, cu furie și frică în ochi "Domnișoara e totul ok?" a întrebat el, privind în ochii mei albaștri lăcrimați.

„Da”, am spus enervată, încercând să-l smulg din strânsoare, dar el a refuzat să îmi de-a drumul.

„Domnișoară” începu el, dar a fost întrerupt de un țipăt puternic.

— Ia-ţi  dracului mâna de pe ea! Vocea despicată a lui Tom strigă pe hol, îndreptată spre doctorul frumos care mă ținea de braț.

Apoi am intrat în panică, mi-am aruncat brațul de la el agresiv înainte de a alerga pe hol. "Taylor!" strigă Tom, cu vocea lui străpungându-mi urechile, simțea că mă urmărea pe hol... m-a urmărit pe hol, ca o rachetă blocată pe ținta ei.

Am continuat să alerg, lovindu-mă prin ușile din față înainte de a trece prin parcare și pe stradă. Nu a trecut mult până când gâfâiam și plângeam din greu. M-am împiedicat de propriile picioare și am aterizat pe mâini și genunchi în niște pietriș, am gâfâit la înțepăturile durerii, mâinile mele simțeam ca și cum ar fi fost înjunghiate continuu de ace ascuțite. Mi-am încrucișat picioarele și m-am legănat înapoi și am patrulat plângând în mizeria de pietriș și sânge. Niște pietre erau înțepate în mână, m-am dus să încerc să scot una, dar un mic ghiont a trimis o zvâcnire inconfortabilă de durere, așa că am decis să o las în pace „Nu știu ce să fac”, am strigat, strângându-mi mâna amorțită. la pieptul meu „Nu mai știu ce să fac”, am repetat, închizând ochii pătați.
Deodată, din fața mea a venit niște târâituri și mi-am deschis ochii să mă uit la bărbatul de care fugeam. S-a îngenuncheat să mă privească în față „Poți începe prin a mă lăsa să mă uit la mâna ta” a spus el, îndreptându-și capul spre ea strânsă de pieptul meu.