Când inima dictează

~ Capitolul 6 ~

În aceeași noapte...

Lumina plăpândă dată de lumânarea topită așezată pe suprafață tocită a biroului, producea umbre mistice pe pereții tapetați ai încăperii. Focul din cămin nu mai ardea de mult, fiind lăsată adierea rece a nopții să se strecoare printre perdelele fine, frenetic agitate în dreptul ferestrei larg deschise.
Chipul împietrit al bărbatului se lasă fără tragere de inima în palmele mari, iar gândul gonea fără știre la veștile abia primite. Nu putea să creadă că totul fusese în zadar, iar planul ticluit cu atâta grijă se dusese pe apa sâmbetei într-o secundă. Fusese într-adevăr nesăbuit, lăsând o asemenea misiune pe umerii neexperimentați ai acelui bărbat pe care îl angajase în ultimul moment, din lipsa unei gândiri atente. Însă nerăbdarea de a o avea cât mai repede nu îi dădea pace, făcându-i deopotrivă, și zilele, și nopțile imposibil de suportat.
Mânat de furie, împinse cu putere scaunul, ce se izbi de unul din corpurile bibliotecii, înțesat de cărți, producând un zgomot asurzitor. Forța de care se simțea în stare, îi dădea o nervozitate greu de stăpânit, schimbându-i firea liniștită. Cu pași apăsăți, acoperi distanță până la ușa în mai puțin de un minut și smuci clanța, făcând ușa să se deschidă automat.
Liniștea casei, goliciunea camerelor, strigau neîncetat chemări pentru suflete noi, însă nimeni nu le putea auzi mai bine decât el; nimeni nu putea înțelege nevoia acută de a umple tăcerea, golul și liniștea ce se aflau atât în casă, cât și în sufletul lui. Însă lunga așteptare ce o lăsase să se instaleze, avea să dispară odată cu punerea în aplicare a unui nou plan, plan mult mai eficient, ce avea să îi aducă viață pe care o așteptase de atâta timp și care avea să le facă mai ușoară și viață altora.
Cu gândurile chinuitoare ce tot îi invadau mintea, lăsă în voie ușa, ce se trânti, stingand neînduplecată flacăra ce abia mai ardea pe birou, cât și în sufletul sau.

***

Caroline nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros și inundat de oboseală percepuse scârţâitul unei scânduri din podea sau vocea înăbuşită a cuiva. Oricare fusese cauza, deschise ochii brusc şi se ridică în şezut. Era stăpânită de un sentiment de o urgenţă copleşitoare. O presimţire rece îi străbătu tot corpul.
Abia apoi realiză că era noaptea pe care o petrecuse în casă contelui, în casă celui pe care îl detestă cel mai mult. Fără să stea pe gânduri aruncă deoparte pernă mototolită ce încă o ținea în brațe şi se dădu tremurând jos de pe fotoliul pe care își petrecuse ultimele ore, pe podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să facă mai departe, însă prezența ei acolo era evident lipsită de logică și mult prea periculoasă. Grăbită își netezi rochia trecându-și în același timp degetele prin șuvițele desprinse din coc, încercând să-și îmblânzească ținută în cazul vreunei întâlnirii neașteptate, în timpul încercării de a scăpă nevăzută din acel loc.
Fără să facă nici un zgomot, se duse la ușa întorcând cheia în broască și aruncând o scurtă privire pe holul întunecat. Din câte putea vedea, nici o lumină nu se strecura de sub nici o ușă, semn că deocamdată nimeni nu se trezise, nefăcând-o astfel să amâne plecarea.
Timpul se scurgea cu iuțeala, iar clipele ce îi mai rămăseseră nu prea îi erau de ajutor, așa că fără să se mai gândească la ceva anume, iuți pasul, trecând fără prea mare băgare de seama pe lângă toate ușile aflate pe acel hol.
Odată ajusă la ușa de la intrare, apasă pe clanată, mulțumită că această se deschise uşor, cu un scârţâit scurt, dar perfect audibil. Lumina slabă a zilei, care se reflectă în ceaţa dimineții, se profila pe faţada clădirii, făcând-o să pară mult mai mare decât era în realitate.
Calcă cu grijă pe prima treaptă, însă rămăsese nemișcată la auzul unui mic zgomot venit din spatele ei. Tăcerea ce se instala iarăși îi premise să își continuie drumul, dispărând, ca mai apoi să reapară câteva minute mai târziu, gonind călare spre poartă conacului, rădicând praf înecăcios în urmă ei.

***

Toată noaptea îi fusese un adevărat coșmar, făcând imposibilă o odihnă liniștită. Nici o licărire de lumina nu se strecura în camera prin draperiile groase, când hotarî să coboare jos pentru a-și mai potoli vâltoarea sufletului. Înainta ca de fiecare dată fără să facă nici un sunet pe culuarul întunecat, fiindui imposibil de uitat faptul că încă se află într-o casă străină, și nu în aceea în care își dorise să trăiască de atâta vreme.
Piesele de mobilă ce umpleau casă, îi dădeau acesteia o notă dură, dar plăcută în același timp. Multitudinea de obiecte vechi, dar lustruite până la o sclipire impecabilă, îl făcu să se întrebe dacă și în conacul sau vechi va avea plăcerea de a vedea asta, dar și plăcerea de a găși în sfârșit locul în care să se simte stabil, locul în care să prindă rădăcini pentru restul vieții.
Șirul gândurilor însă îi fi secerat subit de niște pași grăbiți auziți din josul scărilor. Foșnetul neîntrerupt se apropia fără nici o ezitare de locul unde stătea el. Făcu câțiva pași în spate, lipindu-și trupul masiv de perete în speranța că nu va fi văzut, dar pregătit in același timp și de o eventuală confruntare. Respirația precipitată și îngreunată de neliniște, trăda fără nici un dubiu întâmplarea unui fapt ce cu siguranță nu îi va plăcea.
Cu atenția mai vie că niciodată, Lucas ramse mut de uimire când văzu bucățile fine de material ce o îmbrăcau pe Caroline, fluturând agitate în jurul ei. Teama că putea fi prinsă, o făcea pe tânără mai agitată ca niciodată, frecându-și mâinile în încercarea de a le face să nu mai tremure involuntar. Pașii mici ai fetei se pierdură repede spre ușa.
Uimit de întâmplare, Lucas ieși din ascunzătoarea sa și înaintă până la adăpostul întunericului de cealaltă parte a camerei. O privi în tăcere pe Caroline cum deschide ușa, ezitând o clipă, apoi dispărând în dosul ei, lăsând din nou tăcerea să se instaleze mai apăsătoare ca niciodată.
Uimirea întipărită pe faţă, i se făcu și mai vizibilă când sunetul de copite abia auzit, venind din depărtare, se și contura în față ochilor lui, câteva clipe mai târziu, prin bucata de geam de unde o privea pe Caroline în goana de a scăpa, mai mult decât sigur, de el.
Dacă până acum am tolerat un comportament mănat de o tânără vârstă, de acum înainte nu va mai fi așa, țînând cont că în curând va fi soția mea.
Cu sufletul îndoit, măcinat de gânduri, se mulțumi totuși să se întoarcă în camera sa, în speranța că nu au fost simple vorbe aruncate la mânie, ci promisiunea unui viitor apropiat.