Când inima dictează

~ Capitolul 17 ~

Lucas rămase nemişcat în umbra de la baza scării. Siluete învelite în mantii închise la culoare se mişcau cu rapiditate prin faţa uşii bibliotecii ce stătea larg deschisă. Nici o rază a lunii nu se strecura prin ochiurile de geam de pe coridor.
Unul dintre intruși ţinea în mână o lumânare. Lumina scoase la iveală trăsăturile fine, de aristrocat, ale unui bărbat ce nu părea să aibe mai mult de treizeci de ani.

— Fiţi rapizi, zise acesta cu un mârâit. Glasul bărbatului era o combinaţie de graţie şi de putere. Era un glas care putea îmblânzi chiar şi animalele sălbatice. Însă spre mulţumirea lui Lucas, nu era cel mai înspăimântător lucru pe care-l auzise vreodată.

Contele ascultă vocile bărbaţilor în timp ce lupta cu dorinţa de a sări din ascunzătoare şi a-şi înfige glonţul de pe ţeava pistolului, ce îl avea în mână, în ţeasta necunoascutului. Şi ultima fărămă de teamă îi pieri odată cu acel gând.

— Unde este? mârâi același bărbat, buşind cu un lemn în podea.

— Este pe aici pe undeva, răspunse altă voce gravă. A fost prinsă în capcană și probabil a leşinat de frică până acum. Căutăm fiecare colțișor, dacă este cazul, adăugă, punându-se imediat pe treabă.

— Grăbiţi-vă! O vreau vie!

Cuvintele spuse de bărbaţi nu aveau nici o logică în mintea lui Lucas, în timp ce acesta continua să asculte dialogul indivizilor ce îi scotoceau prin propria casă, crezând cel mai probabil că el nu se afla în ea. Însă indiferent cine era ţinta acelor nelegiuiţi, îşi greşiseră atât momentul, cât şi victimele pe care sperau să le facă.
Dar la ce oare putea să se aştepte? Cu doar câteva ore în urmă, draga lui soţie își făcuse apariţia fără ca el să aibe nici cea mai mică idee despre asta.

— Caroline! Numele tinerei ieşi mai mult ca un mârâit de pe buzele lui Lucas. Cum oare putuse să uite că acesta se afla în camera neîncuiată, acolo unde îi spusese să stea, fără nici o apărare în caz că bărbaţii s-ar fi răzgândit, hotârând să scotocească şi alte încăperi!?

— Mai repede! Blestematul ăla de foc poate ajunge și aici. O vreau vie şi cât mai repede, tună încă o dată vocea bărbatului în liniștea sinistră ce se lăsase de la ultimele lui cuvinte. Umbre mistice se conturau pe pereții încăperii în timp ce însoțitorii acestuia continuau căutările frenetice.

La ultimele cuvinte ale bărbatului, a cărei voce suna ca un tunet, frânturile lipsă din mintea lui Lucas îşi găsiră locul, dezlegând intenţiile musafirilor nepoftiţi: Voiau să o răpească pe Caroline!

Ecoul unor ţipete sparse liniștea, făcându-l atât pe Lucas, cât și pe indivizi să încremenească. Venite din afara conacului, acestea se auzeau puternic, putând fi deslușite în sfârșit de mintea-i încețoșată a contelui. Cu doar câteva clipe înainte de a părăsi ascunzătoarea, găsind mânerul de la uşă pe bâjbâite și împingându-l cu putere, Lucas îi văzu pe indivizi devenind agitați și pregătiți să lase totul baltă.
Panoul de lemn de deasupra ușii se mişcă uşor într-o parte, dar fără să facă  zgomot. Însă nici n-ar mai fi contat. Abia când ridică capul, nările i se umplură de un fum înecăcios ce invadase întreaga curte, provenit de la lemnul ars de flăcările ce păreau a atinge fără prea mare efort cerul. Rotocoale roşiatice cuprinseră partea exterioară a conacului, arzând totul fără ca nimic să le stea în cale.

— La dracu'! Îşi scoase batista brodată din buzunarul pantalonului, ce îl trase pe el în ultimul moment în goana de a vedea ce se întâmplă, acoperindu-şi nasul şi gura. Cel putin aşa aerul combinat cu fumul negru și dens nu avea să-i treacă prea repede în plămâni, protejându-l de o eventuală ameţeală.