Sub acoperire

Capitolul 7- 4 întâlniri

A doua zi dimineaţa mă trezesc la ora 7, deoarece ştiu câtă treabă am azi. Mă duc înapoi în oraşul meu natal la John şi acasă la James. Azi ar fi împlinit 28 de ani, dar nu! A preferat să moară. Mă îmbrac în blugii mei mulaţi negrii şi în tricoul meu negru cu logo-uri de la diverse formaţii. Îmi iau banii, telefonul, cheile de la motor şi de la fosta mea locuinţă şi plec.

Două ore mai târziu mă trezesc în faţa unui magazin, de unde achiziţionez un tricou negru cu formaţia fratelui meu de suflet drept cadou de ziua lui. Au trecut 5 ani şi încă nu pot crede că a murit, că m-a lăsat singură fără el. Ştiu că sună nebunesc un cadou pentru un mort, dar asta mă face să-l simt aproape de mine. Undeva, într-un mic şi ascuns loc din inima mea, vreau să existe şi am sperat că nu e adevărat, însă ştiu că după 11 ani părinţii mei tot nu s-au întors.

Mă duc la biroul lui John pentru a vorbi cu el, dar nu mă surprinde că secretara lui mă scanează din cap până în picioare şi îmi răspunde că nu poate primi vizitatori. Iau iniţiativă să păşesc înspre birou, dar îmi aud numele şi mă întorc 180 de grade.

-Rose, ce încântare să te văd!

-Scott! Ce faci pe aici?

-Aici lucrez, ai uitat?

-Nu, n-am uitat, dar mă gândeam că azi e sâmbătă...

-John nu acceptă zile libere. Mă gândeam să demisionez, dar nu înainte să se termine operaţiunea... Mai ales că îmi doresc ca ambii fraţi Collins să plătească crima cu vârf şi îndesat. Deşi eu cu James nu am fost cei mai buni prieteni, mereu ne-am înţeles excelent. El stătea mai mereu cu Matt, uneori şi cu Tomas, prietenul lui Matt din copilărie, iar de multe ori ieşeam toţi 4 în oraş.

-Ştiu Scott... Azi merg acasă. Vreau să-l simt lângă mine.

-Oh micuţă Rose! Hai aici!

Mă strânge sufocant de tare în braţele sale masive. În ochii lui maro deschis se citeşte tristeţea, dar şi mila. Nu îmi place mila. O detest când este vorba despre mine. După un timp se ia de secretara acră şi îmi zice că John este acasă. El nu lucrează în week-enduri şi cu atât mai puţin vara.

-Şti cumva unde locuieşte? Trebuie să vorbesc cu el pentru că nu are încredere deloc în mine. Crede mai mereu că-i ascund ceva, deşi nu e aşa.

-Strada Roselor nr.13...

-Dar acolo...

-Ştiu, tu locuiai la nr.3, nu mă întreba despre asta pentru că eu cred că vrea să o vândă numai bine te scapi de el.

-Mersi mult Scott! Sper să ne mai vedem!

-Ai grijă de tine!

Am plecat repede din zona aceia, deoarece abia îmi stăpâneam lacrimile. Mi i-am imaginat pe toţi 4 stând împreună şi petrecând. Ce amintiri frumoase trebuie să aibă împreună! Păcat că sunt doar amintiri şi că din 4 au mai rămas 2 din câte ştiu eu. Îmi doresc să-i fi văzut aşa fericiţi la o laltă pe toţi. În viaţă nimeni nu te întreabă ce vrei sau ce nu vrei.