Sub acoperire

Capitolul 15-Final...

Mă trezesc destul de devreme faţă de obiceiul meu pentru că azi fratele meu organizează o petrecere surpriză pentru prietenul lu Matt, cel care nu trebuia să fie printre noi. Acum şase ani a fost marele incident în care aproape mi-am pierdut fratele, unica amintire din ultimii şase ani. Memoria nu mi-a revenit, dar m-am obişnuit cu faptul că asta este viaţa mea şi poate că este mai bine că am uitat acei ani. James nu mi-a povestit tot, doar câte ceva ca să-mi dau seama prin ce am trecut în acest timp. Totuşi încă simt un gol în mine inexplicabil.

-Ce tort găteşti?

-Nu ştiu de ce, dar cred că ar trebui să fac un tort de clătite cu nutella, şti, am promis cuiva unul odată.

-Ciudat, plec la sală, să fi cuminte!

-În cât timp pleci?

-Jumătate de oră, de ce?

-Vin şi eu, te rog!

-Dacă te încadrezi cu toată treaba, poţi veni. Totuşi, de când ai astfel de iniţiative?

-Vreau să-ţi cunosc anturajul. Cred că după aproape un an de izolare merit şi eu să întâlnesc oameni să nu fie mare impactul la petrecere.

-Ok.

De aproape un an de zile stau ca un liliac în peşteră, la mine în cameră fără să socializez cu cineva. Sunt destul de frustrată că am amnezie, dar doctorul a zis că doar cineva cu un impact mare asupra mea sau ceva ce mă făcea să am emoţii puternice mă putea readuce pe drumul cel bun. Nimeni şi nimic nu a funcţionat, aşa că am preferat izolarea, un semn clar de laşitate din partea mea. După 20 de minute mă duc la mine în cameră şi-mi schimb hainele în ceva mai lejer şi sunt gata de plecare.

Drumul până la periferia oraşului a fost mai lung decât credeam având în vedere aglomeraţia din această dimineaţă. James parchează maşina lângă un motor uriaş ce-mi făcea cu ochiul. Ies din maşină cu avânt şi merg direct la acel "cal modern". Îl studiez îndeaproape şi abia atunci realizez că nu este prima oară când văd un model asemănător.

-Ştiu modelul acesta, apropo, de ce nu mi-a zis că am avut şi eu un motor mai mic decât acesta evident, dar tot motor rămâne?

-De unde şti tu toate astea?

-Pur şi simplu mi-am amintit.

-Se poate ca ziua asta să fie din ce în ce mai bună.

-De ce?

-Îţi va prii aerul de sală de box şi transpiraţie.

Intrăm în interiorul sălii unde erau puţine persoane. Doi bărbaţi se luptau, şi se pare că unul din ei este declarat învingător. Puţinii spectatori aplaudă, alături de fratele meu. Îmi şopteşte că acela este unul din prietenii lui care frecventează în fiecare week-end acest loc. Mă uit mai atent la chipul său şi observ o privire familiară. Dar este imposibil să-l cunosc. Adversarul său se ridică de la pământ şi îl izbeşte cu ceva din metal în cap, iar acesta pică la pământ. James sare şi într-o secundă este lângă rănit.

-Rose, trebuie să-l duc pe Tomas la spital, te descurci să vi singură?

-Da, dar nu crezi că trebuie să-i iei lucrurile?

-Ba da.

Mă întorc cu faţa înspre ring şi îl văd pe atacatorul lui Tomas cum este snopit în bătaie de către un bărbat foarte masiv care a sărit din public. James mă sărută pe frunte şi îmi zice să fiu cuminte. După ce-l asigur că nu voi păţi nimic, mă îndrept mai aproape de noul spectacol. Am decis să îi numerotez pentru că nu le ştiu numele, laşul este numărul 2, iar celălalt numărul 1. 2 pică pe jos de la primul pumn primit în faţă, dar ceea ce este de mirare este că numărul 1 se luptă fără mănuşile de box, pe când celălalt le are pe mâini.