My protector (Zayn Malik)

Capitolul 47

Zayn Malik

        Imediat cum ii spusesem lui Alexis pozitia sa in asa zisul plan, aura i se schimbase total. In timp ce tot concepeam ideile si le explicam, o vedeam cum dadea din cap semn ca intelgea, mai scapand din cand in cand un "da" hotarat, dar ea ramasese inca in acea faza. Nu-i venea sa creada. Nici mie, pentru ca din clipa care citisem nenorocitul ala de bilet, exclusesem varianta asta. Dar se spune in viata, ca de ce fugi, de aia n-ai sa scapi. In situatia asta eram acum, probabil mai speriat ca ea. Poate suna ciudat, insa stiind mai multe dedesupturi ca ea, eram poate mai terifiat. Nu avea habar de multe detalii, pentru ea la prima vedere, fara vreo nesemnificatie. Numai daca ar fi stiu, ca in jocurile astea murdare, fiecare mic si infim lucru conta. Fiecare cuvant putea avea multiple intelesuri, fiecare gest interpretat in nenumarate feluri, ca sa nu mai spunem de pericolul ochilor, care erau cei mai pacalitori. Cert era ca, se domolise. Era ca un copil mic care te tot batuse la cap sa-l duci la mare, sa simta nispul cald, aerul racoritor placut si sufocant in acelasi timp, iar tu ii respingeai ideea, pana cand ii spui ca-l duci in sfarsti si il duci in desert. As fi vrut ca eu sa fiu tapul ispasitor, sa fiu in locul ei, pentru ca mi se parea ata de incorect si inuman, faptul ca ea picase in jocul asta, ca blandul mielusel ce trebuia sacrificat. Cum tot spunea Nate, nu ar fi omorat-o, asta stiam si eu, dar eram deranjat de pericolul, la care o expuneam. Planul era solid, chiar daca luat la bani marunti era banal, asta nu inseamna nu poate fi stralucit.

Nate era cel mai bun strateg al agentiei, fusese pus mentorul meu, cand am trecut portile. Initial voiam sa fiu ca el, sa stau doar la birou, nu pe teren. La inceput nu-mi placea ideea terenului, dar el mereu se enerva cand ma plangeam de asta, deoarece era blocat in cladire si nu era genu' de persoana sa stea inchis intre patru pereti. N-aveam nici 20 de ani, iar dupa ce-am prins gustul terenului, al actiunii, n-as fi vrut sa aud de birouri. Eram asa frustrat, cand faceam ce ma taia capul si ma suspenda cateva saptamani bune la birou, completand niste rapoarte tampite, fataind hartoage de colo-colo, in alte cazuri mai faceam si pe secretara. Dar in situatia de fata, voiam cu atat mai mult sa fiu in mijlcoul actiunii, cine stie, poate aveam ocazia sa-i zbori creierii lui Lee. La urma urmei, as fi completa nenorocitul ala de raport cu un zambet larg. Dar daca nu, cel putin i-as fi aratat degetul mijlociu, in timp ce James s-ar fi asigurat ca nu mai vede lumina zilei.

Dupa ce Nate terminase de facut niste adaugiri, suprins de faptul ca nu o omora pe Alexis doar din gesturi sau ceva, am mai revizuit amndoi startegia, concluzionand planul.

-Cam asta e. A oftat, frecandu-si palmele, uitandu-se cand la mine, cand la Alexis, privirea-i ramanandu-i mau mult pe ea. Nu eram gelos, stiam ca e genul care nu se ataseaza de persoane foarte repede. Nu ma mira neintelegerile pe care le aveau, sau faptul ca avea aura de arogant jegos.  Iar faptul ca acum o privea fara sa mai comenteze, insemna ca o accepta mai mult decat ar fi cazul.  Ea nu parea sa observe, sau probabil ca da, dar nu de asta ii pasa acum. Fusese foarte ingaduitoare pe tot parcursul discutiei, neintervenind, ceea ce puteam observa, ca-l surprinsese si pe Nate. Alexis era plina de surprize, trebuia sa recunosc. Era printre singurele persoane a carui miscari nu puteam sa i le anticipez, in mare majoritate a timpului. Eram intr-o situatie, cel mai bun om al legii si criminalul in serie. Cateodata pana si gesturile ii erau greu de prezis, dar si ce mai avea sa zica. Alt fapt care se gaseste printre multe alte aspecte pe care le intalnesc la ea. Ceea ce ma face s-o privesc mereu, ca si cum in fata mea nu ar fi doar o adolescenta. Ci o fire sigura pe ea, o fire dintr-o bucatata, totusi calculata, nespus de feminina si totusi barbatoasa, blocata in acel trup ucigator. Mi-a luat mult sa-mi dau seama, dar nu conteaza asta. Conta ca era mea. Dar un gand intunecat imi bantuia minea...mai mult o intrebare...pana cand? Exista o limita? Exista...dar nu puteam s-o accept. Erau multe bariere, pe care eram prea orb sa nu le vad,  dar era un inevitabila, de care imi era cel mai frica. Mintea-mi nu indraznea sa-mi lase gandurile sa insiste prea mult, pentru ca m-ar fi distrat, intr-un mod extrem de rau.