Demonul alb

Capitolul 21

..
Capul îmi vâjâie,iar culoarea din obraji mi s-a dus. Cobor încet,sa nu-l trezesc si pășesc cu pasi de pisica spre ușă.

Răcoarea serii îmi face bine. De mica mi-a plăcut sa privesc cerul plin de stele,întotdeauna m-a calmat... Ma întreb cum arata? E frumoasa? Il vrea înapoi? O vrea înapoi? Atatea întrebări la care n-am niciun răspuns si care pur si simplu ma copleșesc. Nici nu vreau sa ma gândesc ca Max ar prefera-o pe ea...coșul pieptului mi se umple de durere si lacrimile îmi spala fata care arde...de furie,gelozie....

Deodata,doua mâini calde,dar in același timp puternice ma cuprind si ma fac sa ma cuibăresc...
- Ce faci aici? E frig...hai înăuntru!
- Ma gândeam...
- Natalia,nu te mai gândi la asta ,te rog.
Ma mângâie cu vârful degetelor,trimitandu-mi fiori in tot corpul,îndepărtând racoarea nopții.

***

Au trecut doar doua zile de când am aflat ca femeia aia trăiește. Inca nu s-a întâmplat nimic,dar de asta mi-e cel mai teama...ca e atât de liniște. Max a fost foarte schimbat zilele astea. A încercat sa nu-mi arate asta,dar simt. Nu mai e ca înainte,iar asta ma sperie,ma doare... Chipul îi e schimbat:ochii întunecați,fumurii,e mereu nervos si abia daca îmi sesizează prezenta. Lucrul asta îmi da de gândit... N-am mâncat de doua zile,si nu cred ca o s-o fac prea curând. Stau pe canapea,cu ochii ațintiți in tavan,pierdută... Privirea mi-e rătăcita ,iar lacrimi fierbinti îmi năpustesc chipul.
Ma gândesc doar la Max...la privirea lui,la cum ma îmbrățișa,cum ma săruta...mi-e dor de el,dar el s-a schimbat..sunt sigura ca nu ma mai vrea. Noaptea trecuta sigur a fost cu ea...n-a venit acasă...gelozia imi împânzește fiecare celula a corpului,provocand-mi înțepături pe suprafața scalpului...îmi înăbuș un oftatat prelung,gandidu-ma la faptul ca m-a avertizat ca e altfel...dar il iubesc...n-aș putea sa traiesc fara el,iar indiferenta lui ma ucide...
Bâzâitul telefonului îmi distrage atenția. Inima îmi tresare,si hohote de plâns prind viață. E mama...parca simte ca ceva e in neregula. Imi sterg lacrimile si încerc sa ma linistesc,îmi dreg glasul si răspund...
- Mami...
- Scumpo,ce e?? Ai plans?!?
Vocea îmi tremura si nu reușesc sa-mi stăpânesc lacrimile...as vrea tare mult sa fie lângă mine,sa ma strângă in brațe așa cum a făcut întotdeauna ...să-mi spună ca totul o sa fie bine.
- Sunt bine,mama!
-Ești bine?!? Natalia,nu poți sa te oprești din plâns...ce ți-a făcut ??
- Mama,nu mi-a făcut nimic...nu stiu cum să-ți explic,doar ca nu mai e la fel...s-a schimbat...si asta ma doare....
- Offf,iubirea mea...așa sunt bărbați. Azi ești totul pentru ei,mâine nu mai însemni nimic!!! Hey,scumpo,de ce nu vii la mine? O sa poți sa gândești limpede si sa analizezi situația...poate nu-i așa grav cum pare...
Cuvintele ei ma pun pe gânduri si cred ca mi-ar prinde bine. Mama m-a ajutat mereu in situații grele si mi-a dat cele mai bune sfaturi.
- O sa ma gândesc mama.
- Promite-mi ca o sa fii bine si ca n-o sa mai plângi...
-Îți promit,mama...îi spun sughițând printre lacrimi....
- Ai grija de tine,iubito!! Te iubesc!!
- Si eu,mami!!!
După ce închid,îmi strâng genunchii la piept,si las lacrimile să-mi scalde fata,cu părul cazand, vrând parca să-mi șteargă lacrimile...

Ma ridic ușor,fara vlaga. Îmi strâng parul umed intr-o coada de cal,si îmi privesc imaginea in oglinda. Ochii îmi sunt mari,rosii si sticloși din cauza plânsului. Fata mi-e alba,arat ca o stafie... Ma îmbrac cu un hanorac si o pereche de blugi ponositi. Profit ca Max inca n-a venit,si decid sa plec. O sa merg la mama.Îi scriu repede un mesaj,sa o anunț,apoi îmi pun gluga pe cap si ies pe ușă.
E o seara destul de racoroasa pentru luna iunie. Cerul e întunecat,iar ploaia amenința sa cada...
Simt o frica inexplicabila,iar inima îmi bubuie... Aud niste zgomote ciudate,parca cineva m-ar urmări...Grăbesc pasul,in întunericul nopții,când observ ca o mașină neagra,se tot tine după mine. La un moment dat ma opresc,iar masina se oprește si ea. Îmi tremura picioarele,si simt ca o sa leșin. Portiera se deschide si din mașină iese o femeie. Răsuflarea mi se taie si nu mai vad nimic înaintea ochilor...e înaltă,dar nu foarte slaba,perfect proportionata as putea spune,chiar daca nu vad foarte bine. Se apropie,iar in lumina farurilor,îi pot vedea chipul. Are un ten alb,de porțelan,cu sprâncene dese si perfect pensate,ochii mici si albastrii si buze mult prea mari pentru chipul ei. Mici riduri pe lângă ochii si pe lângă colțul gurii îi trădează varsta...
Parul blond îi cade in valuri pana la umeri,inramandu-i chipul. Se apropie din ce in ce mai mult,si privirea îmi îngheață. Simt mâini care ma cuprind,si un bărbat îmi acoperă gura si nasul cu o batista,care are un miros toxic... Simt ca amețesc iar tot ce-mi amintesc sunt cuvintele ei,înainte sa-mi pierd cunoștința...
- Credeai ca poți sa mi-l iei,curva nenorocita!!!