Incepe sa se raceasca afara.
Frunzele copacului incep sa se asterne pe pamantul umed.
Daca il ating, nu simt caldura. E doar un pom.
Daca il tai, pomul din curnte nu poate face nimic.
E complet lasat la voia naturii si a noastra.
Nu are drepturi, nu are emotii, nu are arme.
Dar cu toate astea exista, e viu. Cand bate vantul crengile se aud, se aud si frunzele.
Frunzele sunt suflate si nimeni nu le mai poate pune inapoi. Altele trebuie sa creasca.
Ce tine in viata un pom intr-un oras?
Daca e pe proprietatea ta il poti taia.
Daca ai un porc, il poti taia. Ii poti lua viata.
Iti apartine.
Dar nu e asta urat?
Sa ne apartina natura. Sa fim noi stapanii lumii. Existam noi deja. Dumnezeu sa nu existe.
Cand suntem mici ne gandim si la furnica de pe asfalt si ne gandim la ea. Si ori suntem invatati de parinti sa o lasam in pace, sa o omoram daca e in casa, sau...? Cand suntem lasati singuri cu ea cine stie ce ii facem. Turnam ceara pe ea, o calcam in picioare. O bagam intr-un furnicar sa vedem ce face. Avem putere suprema asupra vietatii aleia mici.
Cine ne invata ce sa facem cu ea?
Parintii daca sunt langa noi.
Ei sunt autoritatea noastra cand suntem mici.
Dar cand crestem?
Legea? Legea nu exista. Poate fi fentata.
Ce ne tine inapoi? Noi insine? Dumnezeu?
Cu suficienta putere, ceilalti oameni devin ca furnicile. Putem taia pomul din curtea oricui.
Ce fac cu puterea asta? Ma dezlentuiesc cu ea?
Ce fac cu mine. Daca nu ma cunosc pe mine suficient. Daca nu ma gandesc la ceilalti destul. Daca nu inteleg lumea pe care traiesc suficient.
Si am puterea asta. Ce fac?
Eu acum cu putere. As fi ca eu cand eram mic cu furnicile. As calca in picioare si as regreta.
Daca furnica aia ar creste cat sa fiu eu de marimea ei, ce ar face cu mine? Am fi egali? Eu as fi mai slab, mai puternic? Mi-as folosii cartile din maneca, inteligenta, ca forta are furnica mai multa, doar isi cara de 50 de ori greutatea.
Avem nevoie sa intelegem jocul asta de putere dintre noi si o mica sau mare furnica.
Trebuie sa o facem. Avem tot mai multa putere, tot mai multa raspundere. Sau tot mai putina...
Asa ca ce conteaza discutiile despre societatea, ce conteaza altii. Ce conteaza jocurile, filmele, dramele, intrecerile in orgolii, in forte, in cine are dreptate. Ce conteaza preocuparile astea, cand furnica se tot mareste, sau micsoreasa, si noi nu stim ce sa facem. Cand lumea ne pune la incercare. Si cu bine si cu rau. Ne trebuie valori.
Dar poate nu vrem sa crestem, nu ne intereseaza, stim deja destule. Daca era sa invat ceva imi intra deja in cap. E bine asa, cu filme, cu drame, cu pacanele, cu betii, fete.
Dar cand furnica creste de marimea noastra. Cum supravietuim de ea? Daca furnica e prea mica, cum facem sa nu o calcam in picioare. Daca vrem sa o ademenim la noi, cum o facem sa vina de buna voie? Toate astea se aplica si la femei, si in business, si in viata de zi cu zi, de la o atentie unui cersetor, pana la o conversatie cu un om influent.
Asa ca daca sunteti interesati, continuati sa cititi. Daca nu, intorceti-va la ce va preocupa.
Eu voi explica acum cu furnica.
Daca furnica noastra e ca noi de mare, dar e diferita. Ce facem cu ea sa nu ne devina nici maestru, dar nici sa nu ni se razvrateadca dupa ce afla ca o controlam?
Invatam sa traim cu ea, sa ne imprietenim cu furnica. Sa luam si sa ii dam. Sa o tratam ca pe egalul nostru, si daca incearca mai mult, sa ii aratam ca egal e suficient. Nu vrem sa ajungem subjugati sau naivi. Daca nu ne respecta ca egal, atunci nu are nici ea respectul pe care il are un sclav fata de maestru. Nu exista dominare. Dar este egalitate, si ca egal si fara resentinent va fi tratata. Si cand crede ca e mai buna, sau mai proasta, fara resentiment va fi tratata ca egal. Si cand este mai slaba si cand este mai puternica, va fi tratata ca egal. Si cand este tacuta, si cand ne inchide glasul, va fi tratata ca egal. Si va primi la fel de multe sau de putine ca noi oricat de putin sau de mult ar cere.
Asta e si in ziua de azi. Sa invatam sa ii ascultam pe cei care tac din gura. Pe cei mai prosti, mai rai. Mai retardati sau mai negri decat noi. Si pe cei mai bogati, cei de care ne e ciuda. Si ei merita acelasi respect, chiar si daca nu l-ar merita. Chiar si daca si l-au cumparat. Si ei sunt egalii nostrii. Si indiferent de sentimente, tot egalii nostri vor ramane. Nu fiindca au drepturi, sau din motive artificiale sau biologice. Ci fiidca asta e singura scapare. Si bogat si sarac si prost si urat si rau si bun si crestin si anarhist, e acelasi pamant sub noi.
Fiindca si noi daca am fi mai mari sau mai mici decat ei. Nu am vrea decat sa fim lasati in treaba noastra. Sa nu fim calcati in picioare.
Si venerarea. E sabie cu doua taisuri. Poate chiar mai rea. Ca iti mananca sufletul si mintile, si mori ca un tampit.
Cine aspira sa ajunga cine stie ce. Sa se cunoasca pe el bine mai intai. Sa stie ca vrea sa faca asta pentru un bine mai mare. Pentru un ideal moral colectiv. Nu pentru el insasi ca sa dovedeasca nimanui nimic. Pentru aplauze reci. Pentru o prostime fericita. Iti raceste mintile.
Exista sau nu rai. Dar exista ideea de rai. Exista sau nu Isus. Dar exista ideea de Isus. Si asta e singura scapare. Am incercat altele.
Ori crestem ca oameni. Ori traim si murim jenibil.
Asta e o valoare morala. Asta ne aduce mai aproape de demnitate, umanitate. Sau suprematie meritata.
