Am avut un vis. Eram mai mare, undeva. M-am intors acasa si cand am intrat pe poarta galbena si inca neterminata, a venit alergand catelul plangand la mine. L-am luat in brate. Gaaata, gataa, i-am zis . Catelul nu se oprea din plans. Ii era frica. Ma uit in jur sa vad de ce. Afara era totul pustiu si gri si parca se crapa de ploaie. Am inteles ca ii era frica singur. Ca l-am lasat acasa abandonat. Ca ma iubea mult.
Ca si catelul ala suntem si noi. Singuri suntem lasati intr-o curte singuri si asteptam. Plangem, latram, orice pentru atentie, pentru a veni stapanul acasa. Sa nu ne mai fie frica.
Suntem guvernati de frica. Deschideti va inimile. Dumnezeu cere sa ne ajutam. Lumea plange peste tot si catel ca ala suntem noi toti peste tot.
Nu va mai fie frica ca atunci cand vorbiti din inima, prin glasul vostru se aud mai multe. Fiti parintele celuilalt neasteptand nimic inapoi. Satisfactia, iubirea pe care o primesti din recunostiinta e infinita. De multe ori nu o sa vina nicio recunostinta. O sa primesti inapoi doar o privire speriata. Dar omul ala e pierdut de mai mult timp decat crezi. A stat atat de mult singur ca nu mai stie cum sa raspunda. O sa vina si un multumesc candva. Si daca nu vine, stii ca ai fost cu inima impacata.
Asta e secretul vietii. Asta e Dumnezeu. Asta e tot.
