Asta sunt eu? Sau cel putin, asta spune viata mea si toti ca as fi. Dar tot asta nu simt ca as fi.
Am visat ce presupune sa ai un echipament pe cap intr o lume postapocaliptica. Lumea postapocaliptica, echipamentul de supravietuire, infectia planetei care abia mai lasa doar cativa in viata, si ei cu echipamentele alea dupa ei. Unul din el e tras de un magnet ce ridica o masina si in secunda aia ii explodeaza si carnea de pe corp. Si nu-mi ajungea mancarea, eram mic si slab in vis. Si ceva rece si nebun din mine ar visa sa traiasca si ceilalti in suferinta, ca sa fie mai buni... Cu mine.
Eu stiu ce inseamna singuratatea si sa n-ai parte de ajutor la greu. Oare acolo, la sfarsitul lumii, as avea?
Si la finalul usii e Dumnezeu, usa catre El e mereu deschisa pentru oricine vrea sa intre si in fata are un nemarginit infinit. Nu putem sta intre usi, ar insemna sa nu traim. In orice loc monoton sau capitalist as fi, daca-l am pe Dumnezeu si am mintea mea, am in ea nemarginitul alb. Pot gandi deci pot sa exist deci pot fi fericit.
Cand pasul pe care urmeaza sa-l fac nu vine din inima mea si urmeaza sa-mi fie rusine ca l-am facut, mai bine nu ma mint ca-mi asum sa-l fac, dar inevitabil, tot il fac.
Eu pare ca am sarit mult in fata altora, sunt tanar si am multe realizari, dar am sarit si peste ce ei au trait. Am evitat in viata niste trairi frumoase, de student, licean, elev. Si fugind de oameni am ajuns sa iau merite. Eu am avut si o sa am in continuare o viata complicata. Oricat as incerca sa ma multumesc cu simplitatea, asta o sa fie blestemul meu, sa fiu mereu antrenat de viata.
Ma indrept s-o intalnesc pe ea si pe masura ce ma apropi devin tot mai rau, sau mai bun, si imi e greu sa ma mentin constant. O vad tot mai urata si mai rea. Si asa raman, daca nu raman asa, voi fi bun, prea bun, o vreme, apoi imi va parea rau, si o voi vedea mai urata si mai rea, si pe mine ma voi vedea mai urat si mai rau.
Am asa de multe intrebari si asa de multe raspunsuri care par bune. Dar sunt atat de multe si eu sunt atat de nesigur, nu stiu cum sa ies din viata asta confuza. Nu stiu cum sa ies din mine, am incercat s-o fac, si nu mi-a placut.
Indiferenta si acceptarea m-au ajutat sa nu-mi mai pese de greselile mintii mele. De greselile pe care le fac si simt ca nu pot sa nu le fac. Dar simt ca oricat as incerca sa le rezolv, sa le caut un raspuns, ele si cu raspuns corect, tot nerezolvate raman. Si eu tot singur si neiubit ma voi simti mereu. Ce scriu aici e doar pentru mine, pe voi, va urasc ca nu ma intelegeti niciunul. Pe mine ma iubesc, ca am fost chinuit si eu stiu asta. Voi nu stiti nimic de mine. Voi, sunteti degeaba in viata mea, si eu, in viata voastra, sunt ceva neplacut. Asa ca stau singur, si imi e bine asa. Am invatat sa-mi fie bine. Chiar daca uneori uit si cum era sa vorbesc cu altii. Uit cum sa ascult si sa leg o idee fara sa ca asta sa ma streseze puternic. Dar asa am liniste, sunt singur, dar fericit. Nu sunt complet fericit, si am momente cand pur si simplu innebunesc, dar momentele alea sunt mai rare. Cand incerc sa reintru in lume simt ca mi se ofera mila, sau ma simt direct abuzat. Cand simt ca apartin undeva, parca imi e rusine ca sunt acolo, ca stau de vorba cu o persoana careia nici nu stiu ce ii pot oferi, simt ca ii pierd timpul si ii toc aiurea emotiile. Asa ca stau singur. Stau singur, in delirul meu si caut sa nu deranjez pe nimeni. Incerc cat pot sa lucrez la mine si la starile mele, dar stiu ca mereu ma voi intoarce la ele. Stiu in mintea mea ca raul pe care il fac e vazut rau de lume, dar sufletul imi tot zice ca e bine si ma indreapta sa-l fac. Si dupa ce il fac ma simt si mai neinteles si apoi e rau...
Avand un suflet sensibil si spart, sunt sortit ca mereu sa fac aceleasi greseli si sa nu am vreo scapare. Asa ca le accept, ma accept si pe mine cu ele si doar incerc, atat cat pot, sa nu le mai fac. Ma simt coplesit de viata uneori. De trasul asta de sforile mele interioare, de control si autocontrol, de dozaje interioare, doar ca sa apartin unei simple conversatii. Sunt cu adevarat spart, dar nu cred ca sunt stricat, nu cred ca pielea mea e spurcata si sangele meu e negru. Nu cred ca sunt un drac impielitat si chiar si daca as crede uneori ca sunt, sau cred uneori ca ce fac, e sfant, tot acelasi voi ramane. Un om confuz, complicat, care incearca tot ce poate si tot nu reuseste sa rezolve problema vietii. Problema sa, de a se integra cu adevarat in lume, si de a se simti bine facando. Sfarsit.
PS: Dintre toate problemele singuratatii, cea mai urata boala e lipsa sigurantei. Ideea ca mereu oricine ma poate lasa, ca mereu orice gand imi poate fi retezat la mijlocul ideei. Ca mereu cand spun o propozitie pot sa uit ce vreau sa spun si sa nu mai am cum sa ma intorc vreodata acolo. Sa las ceva neterminat si sa nu am ce sa fac in privinta asta, sa mi las ideea mea interioara, neterminata. Si la fel si cu oamenii, ei, sa ma lase subit si fara raspuns si sa uite complet de mine, eu neavand cum sa uit de ei sau sa inteleg de ce ei m-au uitat pe mine. De ce ei nu mai sunt la fel cu mine, daca eu, m-am pastrat cat am putut la fel, si am fost mereu, cat am putut de autentic cu ei, sa nu ii las sa se simta inselati de cine as fi. Si cu toate astea se rup si pleaca, asa, ca si cum nici n-ar fi venit, si deseori, ca si cum nici nu si-ar fi dorit sa vina. Pe mine gandul asta m-a lasat cu impresia ca eu nu voi avea in veci parte de iubire, oricata iubire as da. Si ma lasa cu gandul ca tot ceea ce fac, in orice fel l-as face, nu ar avea vreun rost. Dar eu stiu ca gandul asta, chiar si daca e adevarat si rece, nu reuseste decat sa ma sece de singurul lucru de care ma tin in viata. De speranta. Si daca imi pierd speranta, eu cu ce mai raman.
Eu acum, asa cum sunt, sunt fericit. Fericirea asta interioara a mea, imi spune ca ceva, fac bine. Si sunt confuz, catastrofic si dramatic, si imi place de mine fix asa. Dovada mea de existenta si raspunsul la cine sunt eu, sunt eu.
Eu sunt, fiindca sunt fericit. Oamenii nefericiti, nu exista. Ei nu exista doar fiindca isi doresc sa nu existe. Deci ce e rau se da de la sine la oparte si ce e bun, de la sine atrage. Frumusetea e in oameni si e vecina cu fericirea. Cine o strica, stie si cand si de ce, ce nu stie poate, e doar sa accepte.
