De la nedreptate la nedreptate, devenim neoaneni. Nu ne mai regasim in altii, si nici in noi insine. Ii dezumanizam pe ceilalti, asta fiind singura obtiune ca sa putem trai. Sa traim indiferenti si rai, dar sa traim. Suntem o planeta suprapopulata de persoane nerezolvate. Unde ratiunea omoara incepand prin depresie si sfarsind prin sinucidere, unde copiii sunt niste probleme care trebuie rezolvate, trebuie dusi acolo si dincolo. Trebuie hraniti ceva anume. Trebuie avut grija de ei cu un scop anume. Fiindca totul e un scop. Si in cautarea scopului la problema vietii, ramanem ganditori si hiperrationali pana sfarsim indiferenti si reci. Ce nu are o logica clara trebuie definit. Ce nu e definit, e mai intai o curiozitate. Daca il aflam devine o banalitate. Si daca nu reusim sa il deslusim, devine o curva. Copilul e o problema care trebuie rezolvata. Omul e o problema care trebuie rezolvata. Sentimentele omului, au devenit o problema care trebuie rezolvata. Si scopul si familia si traumele si logica si jocurile si tot. Si cand in sfarsit pui cap la cap tot puzzle-ul si te simti implinit, te trezesti a doua zi la fel ca in orice alta zi, tot cu multe din aceleasi probleme si lipsit de felicitari. Viata e o continua problema venita de nicaieri fara asteptarea unui raspuns, la care structura societatii da gres sa produca oameni care sa-i raspunda. E un cancer scarbos la care tot mai multi ne trezim. Si vedem covalescenti ca am trait bolnavi, intr-o minciunai.
