Ni ni nii si no no noo, nu stie nimeni de mine. Nu vrea nimeni sa vorbim. Nu vreau sa fac nimic nu pot sa fac mai nimic decat sa stau in pat. Pot sa mai citesc ocazional. Dar o fac din singuratate. Nu pot sa ies din asta. Pot doar sa astept uneori sa mai vorbesc cu niste oameni. Pot sa primesc un apel de la mama sau de la dan si sa mi pare rau ca l am primit. Sa mi strice ziua cu personalitatea lor lipsita de viata. Sau pot sa primesc mesaje de la prietenii mei care ori dau mesaje neimportante ori ma iau peste picior, parca ar vedea prin mine.
Ma simt complet singur si n am pe nimeni. As mai vrea din cand in cand sa fiu bun, sa dau niste iubire, sa fiu cu oamenii, dar n am cu cine. Nimeni din preajma mea nu ma vrea sau nu ii vreau.
Suntem toti niste indepartati, dar eu ma simt cel mai indepartat. Ma simt cel mai singur. Ma simt ca si cum nimeni nu ma iubeste si nimeni n-ar mai vrea vreodata sa ma iubeasca. Ma simt parca nici sa ma respecte nu ar vrea cineva sa o faca decat din nevoie. Sunt complet singur si accept neacceptand asta.
Imi tulbura fiinta, ma dispera, si concomitent n-am ce sa fac. Sunt blocat pe pamantul asta si nu am ce sa fac. M am gandit de cateva ori sa scap de realitate dar asta-i o tampenie. Sunt ca un pom singur blocat intre oameni. E lume si dezordine dar nu si lume si ordine. E totul asa de haotic in lipsa asta de viata. E trist si ma doare inima. Stiu ca n-am ce sa fac si ma zbat ca pestele pe uscat, dar stiu ca eu nu am ce sa fac. Si ma simt asa de mic ca o furnica. As vrea sa fiu mare, as vrea sa cred ca eu contez ca sunt important dar nimaniu nu-i pasa.
Totul e lasat asa cum este si fix asa ramane. Este dureros si singuratic. Nu am ce sa fac. Cine poate sa faca ceva. Simt ca niciun psiholog nu mi-ar lua amaraciunea sufletului. Ma simt incercat de speranta, in fiecare zi sper sa gasesc pe cineva cu care sa leg o discutie frumoasa. De fiecare data sper sa ma simt si eu pret de cateva minute viu, dar speranta asta e mereu spulberata. Ce sa-ti provoace placere cand vrei sa fii plin de viata dar stii ca lupti degeaba. De parca doar momentul ar mai conta cand simti ca viitorul e plin doar de amaraciune. Asa ca stau lipit de un prezent greu si singuratic, fara nimeni si fara vreun rost.
Si cu toate astea... Parca... Parca... Exista si pe lumea asta o mica speranta... Exista un dor pentru un sentiment bun. De copilarie retraita prin fericire. De suflet sufletel. Suna asa urat "sa-ti reincarci bateriile". Parca am fi stiu eu ce. Eu nu reincarc nimic ca nu descarc. Sunt doar ca o franzela cu un covrig sana. Exist ca concept si ca placere intr-un moment anume. Nu am vreun ideal in afara sa nu mor. Stau lipit de alte muraturi din borcanul vietii si le ating din cand in cand si simt si eu ca ele. Si mor in fircare zi cate putin dar mereu parca cand sunt fericit is mai fericit. Tristetea lacoma ma face sa cred totusi ca n-am fost vreodata fericit. Prostanaceala mai mare nu se putea. Adios albatros. 🥰
