Smerenie.
Ce inseamna. Eu nu ma simt smerit. Nici nu stiu daca asa se scrie. Sa ma simt umil, sa imi fie mila de mine nu vreau. Nici sa nu stiu ce sa fac sau sa zic. Imi doresc sa fiu puternic ca sa fiu liber. Am ambitie si trag si nu ma las ca asta stiu sa fac. Si eu mai sunt confiz si mie mi se mai face frica. Sunt si eu calcat in picioare cand sunt la pamant si mai sunt si paranoic. Ma enervez si bat din picioare. Protestez ca nu primesc ce vreau. Nu primesc ce cred ca mi se cuvine. Sunt rau din atatea motive. Sunt bun din atatea de multe si ambele rezulta in motive nebunesti. Uneori sunt bun fiindca ma simt rau, uneori sunt rau fiindca ma simt rau. Uneori orgoliul ma bate pana ma ambitionez mai tare si ajung sa fiu satisfacut. Aledati orgoliul ma pune pe mine la respect si ma chinuie atat de tare. Ma simt atat de chinuit ma simt un prizonier al mintii mele care nu se poate relaxa. Care tot fuge si e stresat si nu are niciodata suficient. Care sa chinuie sa simta si nu stie ce trebuie trebuie trebuie ca mereu crede ca trebuie ceva. Si trebuie si trebuie si trebuie si trebuie. Si trebuie si niciodata nu e liniste oricat de multa liniste ar fi. Lumea e mereu tot acolo si reactioneaza tot la fel de normal, tot ce e normal mie mi se pare normal fiindca aproape totul mi se pare normal. Dar eu ma simt anormal, ma simt ca o anomalie si uneori ma simt demn de mila. Ma simt bun de nimic. Si imi este greu. Si doar cand vad si ma aud si citesc ceea ce scriu incep usor sa imi revin si sa vad ca totusi oricat de rau ma vad eu pe mine tot sunt putin mai bun decat credeam. Cersesc mila fara sa vreau asta. Simt ca incurc lumea mereu. Daca as putea doar sa uit de toate astea sa stiu doar ca valul e cel care ma cara. Ca sa fac ceea ce simt in fiecare secunda e tot ceea ce conteaza. Si sa stiu cine sunt. Sa aflu in sfarsit cine sunt ca de cativa ani tot astept asta.
"Atunci am realizat ca am tipat la taica-miu si ca am vorbit urat cu maica-mea, si puteam sa nu fac asta."
